Latest Entries »

Precautie

Man in armour (Rembrandt)

M-am îmbrăcat c-o armură
Făcută din pietrele ce-au rămas
După ce a trecut apa.

Mi-am pus o pereche de ochelari
In ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea de pe urmă.

Mi-am protejat
Mâinile, picioarele, gândurile,
Nelăsînd nici un loc liber
Care să poată fi atins de mîngîieri,
Ori de alte otrăvuri.

Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasă
De broască ţestoasă
Ce-a trăit 800 de ani.

Când totul a fost gata
I-am răspuns tandru:
Te iubesc.

Advertisements


Există dureri mai grele decât durerile,
Dureri ce nu dor, nici măcar în suflet,
Deși sunt mai dureroase ca altele.
Sunt angoase visate mult mai reale
Decât cele pe care le-aduce viaţa, senzații
Simțite doar cu imaginația, proprii
Vieții noastre chiar mai mult decât viaţa noastră
Lucruri nenumărate care, neexistând
Există, există cu încăpățânare,
Sunt ale noastre, cu încăpățânare, și suntem noi…
În cupa cea verde a fluviului maiestuos
Se regăsește strălucirea albilor pescăruși…
Iar peste suflet inutilă trece o alinare
Din ceva care nu există, și nici nu poate, și este totul.

Lied vechi de dragoste

Ninge sa desparta cifrele si mirii,
unu si cu unu nu se mai fac doi,
tabla adunarii, tabla înmultirii
ne trimit acasa, singuri amîndoi.

Si vor fi consilii de juris-prudenta
si vom duce-n brate cositor topit.
si voi scrie-o carte numai decadenta
ale carei titluri au si-ncaruntit.

Trec pe lînga tine tipatoare trenuri
botezate-n templul prafuitei gari
si de fiecare te-ndoiesti si tremuri
si la geamul negru speriata sari.

Cîte brazde tulburi pasul meu rastoarna
în împotrivire vesnic sa ma scald
dar acum, ca totul a intrat în iarna,
vreau sa-ti fie bine, vreau sa-ti fie cald.

M-ai uitat cu totul, nu te mai tin minte,
n-am avut rabdare, n-ai avut noroc,
între noi, femeie, nu au loc cuvinte,
felinarul nostru a fost pus pe foc.

Tu, îmblînzitoarea starilor de luna,
tu, zamislitoarea starilor de gri,
cum suporti întreaga liniste comuna,
cînd erai nascuta spre a ma iubi.

Unul si cu unu nu mai vor sa faca,
nu mai vor sa faca niciodata doi,
tabla adunarii tremura saraca,
s-a mutat întreaga lume între noi…

Umbre fara forme s-au urcat pe ringuri,
vînturile iernii cauta raspuns,
unu minus unu fac doi oameni singuri,
unu minus unu, asta am ajuns.


Orice om pe care nu pot să-l iubesc este pentru mine un
izvor de adâncă tristețe.

Orice om pe care l-am iubit și nu pot să-l mai iubesc,
înseamnă pentru mine un pas spre moarte.

Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, am să mor.

Voi, cei care știți că meritați dragostea mea, aveți grijă
să nu mă ucideți.

Poem


A fost cumva o pasare pe-aci
Care-ngana mereu un cantec gri?,
O pasare ce se-nalta spre soare
Nu dand din aripi, ci batand din gheare?

Aceasta pasare e moartea mea,
Sa n-o ucideti daca dati de ea.


Fereste-te sa cazi din tine
E înaltimea de la care
Cel ce aluneca, iubito,
Aproape totdeauna moare.


Oameni buni,
Sa facem ceva pentru ocrotirea poetilor!…
Daca dispar,
Echilibrul ecologic se surpa –
Ei sunt
Singurele insecte din lume
Care se pricep sa faca polenizarea îngerilor.


Când îndrăgostiţii au luat peste tot foc,
Se prind de mână
Şi se aruncă amândoi
Într-o verighetă
Cu apă puţină.

Este o cădere importantă în viaţă
Şi ei zâmbesc fericiţi
Şi au braţele pline de flori
Şi alunecă duios
Şi alunecă măreţ pe jos,
Strigându-se pe nume ziua
Şi auzindu-se noaptea.

De la o vreme
Li se amestecă ziua cu noaptea,
Într-un fel de tristeţe deasă…

Verigheta răspunde
Tocmai pe tărâmul celălalt.

Acolo este o plajă mare
Plină cu oase îmbrăţişate
Care dorm cu albul lor ostenit,
Ca nişte scoici frumoase
Care s-au iubit toată marea.


De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Alone


From childhood’s hour I have not been
As others were; I have not seen
As others saw; I could not bring
My passions from a common spring.
From the same source I have not taken
My sorrow; I could not awaken
My heart to joy at the same tone;
And all I loved, I loved alone.
Then- in my childhood, in the dawn
Of a most stormy life- was drawn
From every depth of good and ill
The mystery which binds me still:
From the torrent, or the fountain,
From the red cliff of the mountain,
From the sun that round me rolled
In its autumn tint of gold,
From the lightning in the sky
As it passed me flying by,
From the thunder and the storm,
And the cloud that took the form
(When the rest of Heaven was blue)
Of a demon in my view.