Latest Entries »

Pe pieptul vesniciei


Pe pieptul veşniciei-mi pun urechea
Şi-ascult cum mă gândeşte Dumnezeu,
Cu ochiul minţii-mi cat în cer perechea
Ca-ntr-o oglindă… Doamne, care-s eu?

În gândul Tău, stufos ca o pădure,
Care e ramu-a cărui umbră sunt
Şi-al cărui foşnet tainic şi uşure
E cântecul pe care-acum Ţi-l cânt?

E verde? E uscat? E greu de floare
Sau poate-i un lăstar ce-a dat abia
Şi mâine-n zori, cu foarfece de soare,
Găsindu-l fără rost, îl vei tăia?

Advertisements


Demult sunt mort şi totuşi, când şi când,
Sub ţeasta goală-mi mai zvâcneşte-un gând
Ca un coşmar ce-mi răvăşeşte somnul
Şi-mi tulbură odihna întru Domnul.

Câţi ani s-au scurs? Sau câte veşnicii?
Mai sunt afară oare oameni vii?
Pe cer răsare tot acelaşi soare?
Mai înfloresc şi-acum salcâmii oare?
Mai trece viaţa din părinţi în prunci?
Şi codrul freamătă tot ca şi-atunci?

Sau poate lumea a pierit demult
Şi zgomotul ce-adeseori l-ascult
E numai plânsul sufletului meu
Ce-şi caută odihnă-n Dumnezeu.

Şi soarele demult poate s-a stins,
Şi întunericul ce m-a cuprins
E poate cel al vremii de apoi.
De ce nu pot să mă prefac strigoi?
Să ies să văd de-i ziuă ori amurg,
De-i primăvară ori de-i rodu-n pârg,
De se mai spun tot ca şi-atunci poveşti
Cu zâne şi cu feţi împărăteşti

Şi de iubita plânge tot mereu
Îngenuncheată pe mormântul meu.
Sau poate m-a uitat şi ea demult
Şi zgomotul ce-adeseori l-ascult
E cântul ei mânată de dorinţi
Sau poate-i plânsul bieţilor părinţi.

Şi paşii ce-i aud din lumea vie
Sunt paşii mamei care mă tămâie?
Sau poate e vecinul meu, strigoiul,
Ce pe morminte joacă tontoroiul
Şi iese-n lume ca o adiere?
Mai e mult oare până la-nviere?


Simt cum mi se scurge iubirea
din vene
în loc de sânge
se înghesuie particule invizibile
şi lacrimile unui dor
nestins
se zbat ca păsările cerului
prinse în vârtejul neiertător
al unei tristeţi
care doboară prezentul
făcând loc unei îndoieli
ucigătoare.

O coardă mi s-a rupt
şi inima mi se tânguie
ca o violină
pierdută singură
într-un concert de Brahms.


Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme…

Facand lumina in mine


Facând lumina în mine
Se-ntuneca în jur,
Când se apropie zorii,
La mine se-nsereaza
Nu pot vedea si-n afara
Si-nlauntru în acelasi timp.
Fructele, florile, fiarele
Le pot inventa numai când nu le gasesc.
Nimic din ce ascund nu traieste
Dincolo de hotarele mele.
Niciodata, niciodata nu se va sparge
Echilibrul perfect
Care doarme-ntre lume
Si sufletul meu?
Numai pentru ca nu exista-n afara
Îl vad în mine-atât de limpede pe Dumnezeu?

Reflex

Vazduhul e un ocean
Tulbure uneori,
Altadata curat,
Dar niciodata destul de transparent
Pentru ca fiintele
Care traiesc acolo sus
Pe plajele lui
Sa ne poata zari
Prinsi in malul adancurilor
Si sa plonjeze,
tinandu-si respiratia
Pana la noi,
Dar, vazandu-ne,
Nu si-ar inchipui
Ca se rasfrang
Ele insele in noroi?

Rastignita pe-o panza de paianjen
Careia ii admir murind tesatura,
Nu-ncerc sa scap de ceea ce mi-e scris
Cu propria mea mana. Ca si ura
Poemul a tesut navoade-njur
Sa prinda-n ele semne si cuvinte.
Invinsa astfel: un cuvant eu insami,
Al carui sens nu mi-l aduc aminte.

Cât aş fi vrut să fie
Totul perfect ca o plantă
Pe care doar toamna târzie
Are puterea s-o stingă
Şi peste care ninsoarea
Are norocul să ningă
Viaţa cealaltă.

Cât aş fi vrut
Să nu semănăm nimănui,
Frumoşi şi curaţi
Să nu ştim lupta niciodată,
Să trecem prin lume
Străini de minciună,
De durere miraţi,
Fericiţi de-a ajunge-mpreună
În viaţa cealaltă.

Cât aş fi vrut
Să fim egali totdeauna,
Tineri mereu alunecând pe o pantă
La capătul căreia umed, adânc
Răsfrânge-se luna
În viaţa cealaltă.

Cât aş fi vrut.
N-am pierdut
Decât o clipă înaltă,
Destulă urii să ne împroaşte
Cu moarte,
Să ne rostogolească tot mai departe
Deolaltă,
Singuri şi-atât de bătrâni
Că nu ne-am putea recunoaşte,
Chiar de ne-am mai întâlni
În viaţa cealaltă.

The scream (Edvard Much)

Asa cum cel in care bisturiul patrunde
Nu-si canta durerea,
Asa cum cel injunghiat pe la spate

Nu are timp sa-si versifice
Revolta si moartea
Si nu reuseste sa scoata
Decat un A infundat,
Superior in concentrare
Poemelor lumii ramase in viata,
As putea pur si simplu
Sa strig o lunga, nestinsa vocala,
Pentru ca nu stiu
Ce poem
A reusit sa strabata
In maruntaiele suferintei
Mai adanc decat litera A.


Orice urma-i o rana,
Nu-ntoarce capul
Si nu zgandari cu privirea
Amprentele inflamate
Pe care le-ai lasat pe obiecte
Si plagile, sangerand cu noroi,
Ale pasilor.
Orice urma-i o rana
In carnea alba-a ratarii,
Nu-ti mai lasa visul
Sa se rasuceasca
Avid de suferinta
In trecut.
Treci inainte
Imbalsamat in uitare,
Golit de-amintiri ca un mort
De putrezitele lui maruntaie.