Archive for July, 2013


Codru şi salon

Ophelia(John William Waterhouse)

Ophelia (John William Waterhouse)

I.
Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala
Si muzica-i si visuri si farmec îndelung.

În ochii unui tânar sadita e raceala
Si note cât de blânde în inima-i n-ajung.

Amicul cel de-o vrâsta paharul lui îl împle
Si-l cheama si pe dânsul la masa unde beu;
Pe mânile-amândoua el tine a lui tâmple,
Se uita pe fereasta cum ninge-ncet… mereu.

Se uita cum omatul copaci si case-ncarca,
Cum vântul farma ramuri zvârlindu-le-n feresti,
Atunci i se nazare un vis frumos… si parca
Revede tineretea-i cu ochii sufletesti.

Colo în departare e valea lui natala,
Cu codri plini de umbra, cu râpe fara fund,
Unde izvoara albe murmura cu sfiala
Si scapar-argintie lovindu-se de prund.

Ar vrea ca sa mai vada colibele de paie
Prin stânce încuibate, ce mai ca se praval,
Când luna dintre nouri, craiasa cea balaie,
Se ridica prin codri din fruntea unui deal.

Sa aib-ar vrea coliba de trestii, mititica,
În ea un pat de scânduri, muschi verde de covor,
Din pragu-i sa se uite la munte cum s-ardica
Cu fruntea lui cea stearpa pierzându-se în nor.

Ar vrea sa rataceasca câmpia înflorita,
Unde ale lui zile din visuri le-au tesut;
Unde-nvata din râuri o viata linistita,
Parând sa n-aiba capat, cum n-are început.

Mama-i stia atâtea povesti, pe câte fuse
Torsese în viata… deci ea l-au învatat
Sa tâlcuiasca semne si-a pasarilor spuse
Si můrmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
În dulcele-nmiitul al paserilor grai,
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Zidesc o manastire de ceara pentru trai,

De spânzura prin ramuri de salcii argintoase
O-ntreaga-mparatie în cuib leganator,
A firii dulce limba de el era-nteleasa
Si îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.

Visa copilul… Fruntea-i de-o stânca razimata,
Privea uimit în râul ce spumega amar,
Si arunca vo piatra în apa-nvolburata.
Râdea, cânta degeaba… plângea chiar în zadar.

El vede ierburi nalte în mândra zi cu soare.
Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin
Prin iarba mare trece s-aminte luatoare
Pliveste flori albastre si fire de pelin.

Cununa împleteste, o-ncaiera salbatec
În pletele îmflate, în parul încâlcit
Si ochii râd în capu-i si fata-i e jeratec ­
A lanurilor zâna, cu chip sumet, rastit.

Apoi în codru trece si cânta doina draga.
Salbatec este glasu-i, vioi, copilaros,
El suna-n codru verde, trezeste lumea-ntreaga,
Picioarele-i desculte îndoaie flori pe jos.

, , Ah! cum nu sunt ­ ea striga ­ o pasare maiastra
Cu penele de aur ca pasarile-n rai;
La Sfânta Joi m-as duce, as bate în fereastra
Cu ciocul si i-as zice cu rugatoriul grai:

Sa-mi deie-un mar, în care închisa e o lume,
Palat frumos la munte, în codri înfundat,
S-un fat-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,
Din sânge si din lapte ­ fecior de împarat!”

Ea cânta si pocneste în crengi c-o varga lunga.
O ploaie de flori albe se scutura pe ea,
Un flutur se înalta, cu sete ea-l alunga,
Cu mâna crengi îndoaie si glasu-i rasuna.

Apoi si-aduce-aminte… era o zi frumoasa…
El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc…
Ea paru-si da-ntr-o parte din fata rusinoasa,
Îsi pleaca ochii timizi si el a stat pe loc…

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea sa tie minte.
Destul ca nu mai este… si chipul ei cel blând,
Zâmbirea-i sfiicioasa si ochiul ei cuminte
Sunt duse fara urma de pe acest pamânt.

S-a stins. De-aceea însa ar vrea înca o data
Sa vada lunca verde, departe valea-n flori,
Unde ades pe bratu-i, în noaptea înstelata,
Sedea pe stânca neagra spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori, enigme. Ce stia el pe-atunce
De-a vietii grea enigma, de anii furtunosi?
În lacu-adânc si neted, în mijlocul de lunce,
Parea ca vede zâne cu par de aur ros.

Si trestia cea nalta vuind de vânt mai tare…
La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,
Când retele din codru pe cretii apei clare,
Scaldându-se prin papuri lasau pe valuri fulgi.

II

Trecura ani. E noapte. În camera bogata,
Pe-un pat alb ca zapada, copila sta maret.
O candela de aur c-un punct de foc arata
Prin umbra stravezie icoane pe pareti.

Culcata jumatate, copila cu-ntristare
Zâmbeste. Plete blonde pe umere cobor
Si cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare
Arata nu amorul ­ ci setea de amor.

Iar fata ei frumoasa-i de-acea albeata sura,
Brumata ca-n lucirea unui margaritar;
Pe brate de zapada, pe sânii ei se fura
A candelei lumina mai rar si tot mai rar.

Iar micile-i picioare ating covorul moale
Si chinuie papucii de-atlaz, care stau jos.
L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale
Sta în genunche dânsul, privind întunecos…

Sub umeri-unei fete ca marmura de rece
Sunt umbrele-ntristarii, ce-adânci l-arata slab;
Prin ochii mari si negri o îndoiala trece,
Ce fulgera în taina, apoi dispare-n grab.

­ Din vorba mea nu poate amor sa se aleaga?
Nu te iubesc atâta cât stiu sa te iubesc?
Ai vrea sa storc din mare amaraciunea-ntreaga
Si într-o picatura s-o beau, sa-nnebunesc?

Spre-a împlini vounul din dorurile tale,
Au pot sa fiu, copila, de trei ori Dumnezeu,
Si ce-au facut puternic în veacurile sale,
Aceea într-o clipa sa pot a face eu?

O, de-as putea s-amestec a lumii lucruri toate,
Dupa a mea vointa un ceas sa te încânt,
Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,
Pustiu ar fi în ceriuri si ceriul pe pamânt.

Si la a ta ivire parere-ar ziua noapte,
Astfel de stralucita ai trece-n lanuri verzi,
Încât numai pâraie ti-ar povesti cu soapte,
Ca în a ta privire eu mintile îmi pierz.

Când ai muri, iubito, caci contra mortii n-are
Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar
As stinge în gramada sistemele solare
Si-n ast mormânt te-as pune ca pe-un maragaritar.

Iar eu, eu, singuratec în lumea cea pustie,
În caos fara stele si fara de nimic,
M-as arunca ­ un demon ­ sa cad o vecinicie,
De-a pururea si singur desertul sa-l despic.

Iar daca liberate planetele cu-ncetul
Ar reintra în viata în vechile lor legi,
Fiintele lor noua priveasca-atunci cometul,
Nelinistind cu zboru-i veciile întregi.

Fantasma nesfârsita si totusi diafana,
Din lume exilata neaflând limanul sau,
Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirana ­
Acela sa fiu eu.

­ Sa faci minuni? Nu-i asta. Nu ma-ntelegi, iubite ­
Pe crestetul lui mândru ea mânile si-a pus.
Sunt taine-n asta lume atât de neghicite,
De-ai spune viata toata, tot n-a sfârsi de spus.

Vezi tu, eu te-as vrea těmid, un blând baiet, sa-mi spuna
Cu ochii plini de visuri zadarnice povesti,
S-adorm plecându-mi tâmpla la tâmpla ta ­ nebuna!
Asa cum te visasem ai fost, dar nu mai esti.

Patate de-ndoiele a vietii tale vise ­
Baiet de-ai fi tu înca, la mine sa te-ardic,
Sa te privesc cu gene pe jumatate-nchise,
Dar nu mai crezi în visuri, caci nu mai crezi nimic.

Sa fii un pagi din basme si eu sa fiu regina!
O, cum as fi de buna si tu ai fi gentil,
Plutire-am lin pe lacul ce doarme în gradina,
Caci eu ma simt copila, de-ai fi si tu copil!

Nu mintea ta, nu ochii, ce fulgera-n tacere,
Nu astea ma îngheata de-mi vine ca sa mor.
Ma doare ­ nu stiu… glasul amestecat cu fiere,
Caci sufletu-ti e-o rana, suflarile-ti ma dor.

Ce vrei? Îmi pare-n ochi-ti ca vad o veche vina.
În vorba amintirea a unei crude munci,
În inima e-o parte cu totului straina ­
De-ai fost vrodata tânar, e foarte mult de-atunci!

Advertisements
Texas

Texas railway

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nțelese, pline de-nțelesuri –
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfințit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!

Sleeping Beauty(Kinuko Y. Craft)

Sleeping Beauty (Kinuko Y. Craft)

De ce te temi? au nu ești tu cu mine?
Las- ploaia doar să bată în ferești ­
Las- vântul trist prin arbori să suspine,
Fii liniștită tu! Cu mine ești.

Ce te-ai sculat și te uiți în podele?
Uimită pari și pari a aștepta.
Nu poți vedea cu ochii printre ele ­
Vrei să-ți aduci aminte de ceva?

Lasă-te-n perini ­ eu îți voi da pace.
Dormi tu ­ și lasă să rămân deștept.
Pe când citesc, întotdeuna-mi place,
Din când în când să cat la tine drept,

Să văd cum dormi… să te admir cu drag…
Cu gura-abia deschisă-ncet respiri,
De pe condei eu mân-atunci retrag.
Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.

Frumoasă ești… o prea frumoasă fată.
Ca marmura de albă-i a ta față.
Îmi vine să alerg la tine-ndată
Ș-astfel cum dormi să te cuprind în brață.

Dar te-ai trezit… păcat! și nu mă-ndur.
Dormi liniștit c-un braț pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur,
Din când în când din mână cartea scap.

Și-s fericit… Pulsează lunga vreme
În orologi cu pașii uniformi…
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!

Elizabeth and Mr. Darcy from Pride and prejudice 1940

Elizabeth and Mr. Darcy from Pride and prejudice

De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.

De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,

Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.

O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniştit
De lună!

Şi când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!

Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.

Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.

Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
Totuşi îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o…
De-aceea-n urma mea rămâi –
Adïo!

Luceafărul(Sabin Bălaşa)

Luceafărul (Sabin Bălaşa)

A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la părinti
Si mindra-n toate cele,
Cum e Fecioara intre sfinti
Si luna intre stele.

Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l indreapta
Linga fereastra, unde-n colt
Luceafarul asteapta.

Privea în zare cum pe mari
Rasare si straluce,
Pe miscatoarele carari
Corabii negre duce.

Il vede azi, il vede mini,
Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de saptamini,
Ii cade draga fata.

Cum ea pe coate-si razima
Visind ale ei timple
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se imple.

Si cât de viu s-aprinde el
In orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apara.

*

Si pas cu pas pe urma ei
Aluneca-n odaie,
Tesind cu recile-i scântei
O mreaja de vapaie.

Si când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge miinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Si din oglinda luminis
Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari, batind inchisi
Pe fata ei intoarsa.

Ea il privea cu un suris,
El tremura-n oglinda,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prinda.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftind din greu suspina:
– “O, dulce-al noptii mele domn,
De ce nu vii tu? Vina!

Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza! ”

El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda în mare;

Si apa unde-au fost cazut
In cercuri se roteste,
Si din adânc necunoscut
Un mândru tinar creste.

Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestrei
Si tine-n mâna un toiag
Incununat cu trestii.

Parea un tinar voievod
Cu par de aur moale,
Un vinat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra fetei stravezii
E alba ca de ceara –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afara.

– “Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ti urmez chemarea,
Iar cerul este tatal meu
Si muma-mea e marea.

Ca în camara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborit cu-al meu senin
Si m-am născut din ape.

O, vin’! odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.

Colo-n palate de margean
Te-oi duce veacuri multe,
Si toata lumea-n ocean
De tine o s-asculte.”

– “O, esti frumos, cum numa-n vis
Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata;

Strain la vorba si la port,
Lucesti fără de viata,
Căci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau mă-ngheata.”

*

Trecu o zi, trecura trei
Si iarasi, noaptea, vine
Luceafarul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-si aduca
Si dor de-al valurilor domn
De inim-o apuca:

– “Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza! ”

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
In locul unde piere;

In aer rumene vapai
Se-ntind pe lumea-ntreaga,
Si din a chaosului vai
Un mândru chip se-ncheaga;

Pe negre vitele-i de par
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevar
Scaldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfasor
Marmoreele brate,
El vine trist si ginditor
Si palid e la fata;

Dar ochii mari si minunati
Lucesc adânc himeric,
Ca doua patimi fără sat
Si pline de-ntuneric.

– “Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult s-acuma,
Si soarele e tatal meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin’, odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.

O, vin’, în parul tau balai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să rasai
Mai mindra decât ele.”

– “O, esti frumos cum numa-n vis
Un demon se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata!

Mă dor de crudul tau amor
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei mă dor,
Privirea ta mă arde.”

– “Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare? ”

– “Nu caut vorbe pe ales,
Nici stiu cum as incepe –
Desi vorbesti pe inteles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar daca vrei cu crezamint
Să te-ndragesc pe tine,
Tu te coboara pe pământ,
Fii muritor ca mine.”

– “Tu-mi cei chiar nemurirea mea
In schimb pe-o sarutare,
Dar voi să stii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naste din pacat,
Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.”

Si se tot duce… S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

*

In vremea asta Catalin,
Viclean copil de casa,
Ce imple cupele cu vin
Mesenilor la masa,

Un paj ce poarta pas cu pas
A-mparatesii rochii,
Baiat din flori si de pripas,
Dar indraznet cu ochii,

Cu obrajei ca doi bujori
De rumeni, bata-i vina,
Se furiseaza pinditor
Privind la Catalina.

Dar ce frumoasa se facu
Si mindra, arz-o focul;
Ei Catalin, acu-i acu
Ca să-ti incerci norocul.

Si-n treacat o cuprinse lin
Intr-un ungher degraba.
– “Da’ ce vrei, mari Catalin?
Ia du-t’ de-ti vei de treaba.”

– “Ce voi? As vrea să nu mai stai
Pe ginduri totdeuna,
Să rizi mai bine si să-mi dai
O gura, numai una.”

– “Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,
Da-mi pace, fugi departe –
O, de luceafarul din cer
M-a prins un dor de moarte.”

– “Daca nu stii, ti-as arata
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te minia,
Ci stai cu binisorul.

Cum vinatoru-ntinde-n cring
La pasarele latul,
Când ti-oi intinde bratul sting
Să mă cuprinzi cu bratul;

Si ochii tai nemiscatori
Sub ochii mei ramiie…
De te inalt de subtiori
Te-nalta din calciie;

Când fata mea se pleaca-n jos,
In sus ramii cu fata,
Să ne privim nesatios
Si dulce toata viata;

Si ca să-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscuta,
Când sarutindu-te mă-nclin,
Tu iarasi mă saruta.”

Ea-l asculta pe copilas
Uimita si distrasa,
Si rusinos si dragalas,
Mai nu vrea, mai se lasa,

Si-i zise-ncet: – “Inca de mic
Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…

Dar un luceafar, răsărit
Din linistea uitarii,
Da orizon nemarginit
Singuratatii marii;

Si tainic genele le plec,
Căci mi le imple plinsul
Când ale apei valuri trec
Calatorind spre dinsul;

Luceste c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se inalta tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Patrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
In veci il voi iubi si-n veci
Va raminea departe…

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfânt
Ce-l nu mai pot pricepe.”

– “Tu esti copila, asta e…
Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.

Căci amindoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de părinti
Si visul de luceferi.”

*

Porni luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si cai de mii de ani treceau
In tot atitea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele –
Parea un fulger nentrerupt
Ratacitor prin ele.

Si din a chaosului vai,
Jur imprejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentii,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorind il inconjor
Ca niste mari, de-a-notul…
El zboara, gând purtat de dor,
Pin’ piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca în zadar
Din goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitarii celei oarbe.

– “De greul negrei vecinicii,
Parinte, mă dezleaga
Si laudat pe veci să fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar da-mi o alta soarte,
Căci tu izvor esti de vieti
Si datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire…

Din chaos, Doamne, -am aparut
Si m-as intoarce-n chaos…
Si din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos.”

– “Hyperion, ce din genuni
Rasai c-o-ntreaga lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;

Tu vrei un om să te socoti,
Cu ei să te asameni?
Dar piara oamenii cu toti,
S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vint
Deserte idealuri –
Când valuri afla un mormânt,
Rasar în urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.

Din sinul vecinicului ieri
Traieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarasi soare;

Parind pe veci a rasari,
Din urma moartea-l paste,
Căci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.

Iar tu, Hyperion, ramii
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvintul meu dentii –
Să-ti dau intelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia muntii cu paduri
Si insulele-n mare?

Vrei poate-n fapta să arati
Dreptate si tarie?
Ti-as da pamintul în bucati
Să-l faci imparatie.

Iti dau catarg lângă catarg,
Ostiri spre a strabate
Pamintu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Si pentru cine vrei să mori?
Intoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pământ ratacitor
Si vezi ce te asteapta.”

*

In locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Si, ca si-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsa.

Căci este sara-n asfintit
Si noaptea o să-nceapa;
Rasare luna linistit
Si tremurind din apa.

Si imple cu-ale ei scântei
Cararile din cringuri.
Sub sirul lung de mindri tei
Sedeau doi tineri singuri:

– “O, lasa-mi capul meu pe sin,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Si negrait de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gindirile strabate-mi,
Revarsa liniste de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea ramii
Durerea mea de-o curma,
Căci esti iubirea mea dentii
Si visul meu din urma.”

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor fata;
Abia un brat pe git i-a pus
Si ea l-a prins în brate…

Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, balaie.

Ea, imbatata de amor,
Ridica ochii. Vede
Luceafarul. Si-ncetisor
Dorintele-i increde:

– “Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n codru si în gând,
Norocu-mi lumineaza! ”

El tremura ca alte dati
In codri si pe dealuri,
Calauzind singuratati
De miscatoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
In mari din tot inaltul:
– “Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Traind în cercul vostru strimt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece.”

Lady with a glove(William Bouguereau)

Lady with a glove (William Bouguereau)

Lâng-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.
Împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nşiră dame-n veselă cunună.

Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din ţâţâne
Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu pasuri line,
Mut se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă
Scuturând-o, îşi întinde muşchii şi s-aşează jos.

Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Şi dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvârteşte,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte,
Sforăie înverşunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.

Regele mai face-un semn,
Şi pe două porţi deschise
Se azvârl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare –
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia-ntre ele,
Se aşează.

O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-şi joc,
Cavalerului Delorges:
“Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănuşa de-mi ridică!”

Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monştri,
Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa de-o ridică.
Cu mirare şi cu groază
Damele şi cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniştit
El mănuşa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape. –
Dar mănuşa el în faţă i-o aruncă:
“Doamna mea, o mulţumire ca aceasta n-o mai voi!”
Şi-o lăsă numaidecât.

The letter(John Hoppner)

The letter (John Hoppner)

I

Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată,
Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri;
Și tu citești scrisori din roase plicuri
Și într-un ceas gîndești la viața toată.

Pierzîndu-ți timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată;
Dar și mai bine-i, cînd afară-i zloată,
Să stai visînd la foc, de somn să picuri.

Și eu astfel mă uit din jeț pe gînduri,
Visez la basmul vechi al zînei Dochii;
În juru-mi ceața crește rînduri-rînduri;

Deodat-aud foșnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scînduri…
Iar mîni subțiri și reci mi-acopăr ochii.
II

Sunt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece
Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm,
Dar tot mereu gîndesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari și mînă rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea să plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Și cînturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adînc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar cînd te văd zîmbind copilărește,
Se stinge-atunci o viață de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi crește.

Lady of Shallot(Howard Jhonson David)

Lady of Shallot (Howard David Johnson)

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să viï?

Oak wood(Ivan Shishkin)

Oak wood (Ivan Shishkin)

O ramii, ramii la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu stiu se l-ascult;

In al umbrei intuneric
Te asaman unui print,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri si cuminti;

Si prin vuietul de valuri,
Prin miscarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taina
Mersul cirdului de cerbi;

Eu te vad rapit de farmec,
Cum ingini cu glas domol,
In a apei stralucire
Intinzind piciorul gol.

Si privind în luna plina
La vapaia de pe lacuri,
Anii tai se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri”.

Astfel zise lin padurea,
Bolti asupra-mi clatinind;
Suieram l-a ei chemare
S-am iesit în cimp rizind.

Astazi chiar de m-as intoarce
A-ntelege n-o mai pot…
Unde esti, copilarie,
Cu padurea ta cu tot?

White girl

White girl

I

. . . că trece aceasta ca fumul
de pre pământ. Ca floarea au înflorit,
ca iarba s’au tăiat, cu pânză
se înfăşură, cu pământ se acopere.

Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,
Între făclii de ceară, arzând în sfeşnici mari,
E ‘ntinsă ‘n haine albe cu faţa spre altar
Logodnica lui Arald, stăpân peste Avari;
Încet , adânc răsună cântările de clerici.

Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă
Şi păru-i de – aur curge din raclă la pământ,
Căzuţi în cap sunt ochii. C’un zâmbet trist şi sfânt
Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,
iar faţa ei frumoasă ca varul este albă.

Şi lângă ea ‘n genunche e Arald, mândrul rege,
Scânteie desperarea în ochi-i crunţi de sânge,
Şi încâlcit e părul lui negru. . . gura-şi strânge;
El ar răcni ca leii dar vai! nu poate plânge.
De zile trei, îşi spune povestea vieţi ‘ntrege:

« Eram un copilandru. Din codri vechi de brad
Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,
Eu răsvrăteam imperii, popoarele cu gândul. . .
Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul,
În valurile Volgăi cercam cu spada vad.

Domnind semeţ şi tânăr pe roinicele stoluri,
Căror a mea fiinţă un Semizeu părea,
Simţeam că universul la pasu-mi tresărea,
Şi naţii călătoare, împinse de a mea,
Împlut-au sperioase pustiul pân’ la poluri.

Căci Odin părăsise de ghiaţă nalta-i domă,
Pe zodii sângeroase pomeau a lui popoară;
Cu creştetele albe preoţi cu pleata rară,
Trezeau din codri vecinici, din pace seculară,
Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă.

Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să ‘mpil;
Cu sfetnici vechi de zile mă ‘ntâmpinaşi în cale,
Ca marmura de albă, cu păr de aur moale;
În jos plecat-am ochii ‘naintea feţei tale,
Stătând un îndărătnic — un sfiicios copil.

La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă . . .
Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund;
Mi-ar fi părut mai bine ‘n pământ să mă cufund,
Cu mânile-amândouă eu faţa îmi ascund
Şi ‘ntăia dată ‘n vieaţă un plâns amar mă ‘nneacă.

Zâmbiră între dânşii bătrânii tăi prieteni
Şi singuri ne lăsară. . . Te ‘ntreb într’un târziu,
Uitându-mă la tine, privind fără să ştiu:
La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu?
Ce cauţi la barbarul sub streşina-i de cetini?

Cu glasul plin de lacrimi, de ‘nduioşare cald,
Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,
Mi-ai zis: « Aştept din parte-ţi, o rege cavaler,
Că-mi vei da prins pe-acela, ce umilit ţi-l cer . . .
Eu vreau să-mi dai copilul sburdalnic—pe Arald».

Şi întorcându-mi faţa, eu spada ţi-am întins.
Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul,
Arald, copilul rege, uitat-a Universul,
Urechea-i fu menită ca să-ţi asculte viersul,
De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.

De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu,
Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă
Şi ‘nlănţuindu-mi gâtul cu braţe de zăpadă,
Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă:
«Eu vin la tine, rege, să cer pe-Arald al meu».

De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică,
Coroanele ce regii pe frunte le aşează,
Şi stelele ce vecinic pe ceruri colindează,
Cu toate la picioare-ţi eu le puneam în vază,
Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică.

Ah! unde-i vremea ceea, când eu cercam un vad
Să ies la lumea largă … şi fost-ar fi mai bine
Ca niciodată ‘n vieaţă să nu te văd pe tine —
Să fumege nainte-mi oraşele ‘n ruine,
Să se ‘mplinească visu-mi din codrii cei de brad!»

Făcliile ridică — se mişc’ în line pasuri,
Ducând la groapă trupul reginei dunărene,
Monahi, cunoscătorii vieţii pământene,
Cu babele lor albe, cu ochii stinşi sub gene,
Preoţi bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri.

O duc cântând prin tainiţi şi pe sub negre bolţi,
A misticei religii întunecoase cete,
Pe funii lungi coboară sicriul sub părete,
Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete
Sub candela ce arde în umbra unui colţ.

II

În numele sfântului
Taci, s’auzi cum latră
Căţelul pământului
Sub crucea de piatră.

Arald pe un cal negru sbura, şi dealuri, vale
În juru-i fug ca visuri — prin nouri joacă lună —
La pieptu-i manta neagră în falduri şi-o adună,
Movili de frunze ‘n drumu-i le spulberă de sună,
Iar steaua cea polară i-arată a lui cale.

Ajuns-a el la poala de codru ‘n munţii vechi,
Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră,
Colo cenuşa sură în părăsita vatră,
În codri – adânci căţelul pământului tot latră,
Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.

Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept,
Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;
De-un veac el şede astfel — de moarte – uitat , bătrân,
În plete-i creşte muşchiul şi muşchiu pe al lui sân,
Barba ‘n pământ i-ajunge şi genele la piept. . .

Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb,
Picioarele lui vechie cu piatra ‘mpreunate,
El numără în gându-i zile nenumărate,
Şi fâlfâe deasupra-i, gonindu-se în roate
Cu-aripele-ostenite un alb ş’un negru corb.

Arald atunci coboară de pe-al lui cal. Cu o mână
El scutură din visu-i moşneagu ‘ncremenit:
« O mag, de zile vecinic, la tine am venit,
Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit,
Şi de-astăzi a mea vieaţă la zeii tăi se ‘nchină ».

Bătrânul cu-a lui cârjă sus genele-şi ridică,
Se uită lung la dânsul, dar gura ‘nchisă-i tace;
Cu greu a lui picioare din piatră le desface,
Din tronu-i se coboară, cu mâna semn îi face
Ca ‘n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică.

În poarta prăbuşită ce duce ‘n fund de munte,
Cu cârja lui cea vechie el bate de trei ori,
Cu sgomot sare poarta din vechii ei uşori,
Bătrânul se închină . . . pe rege-l prind fiori,
Un stol de gânduri aspre trecu peste-a lui frunte.

În dom de marmur negru ei intră liniştiţi
Şi porţile în urmă în vechi ţâţâni s’aruncă.
O candelă bătrânul aprinde — para lungă
Se ‘nalţă ‘n sus albastră, de flacăre o dungă,
Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiţi.

Şi în tăcere crudă ei nu ştiu ce aştept’ . . .
Cu mâna ‘ntinsă magul îi face semn să şadă,
Arald cu moartea ‘n suflet, a gândurilor pradă,
Pe jeţ tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă,
În zid de marmur negru se uită crunt şi drept.

Fantastic pare-a creşte bătrânul alb şi blând;
În aer îşi ridică a farmecelor vargă
Şi o suflare rece prin dom atunci aleargă
Şi mii de glasuri slabe încep sub bolta largă
Un cânt frumos şi dulce — adormitor sunând.

Din ce în ce cântarea în valuri ea tot creşte,
Se pare ca furtuna ridică al ei glas,
Că vântul trece ‘n spaimă pe-al mărilor talaz,
Că ‘n sufletu-i pământul se sbate cu necaz —
Că orice-i viu în lume acum încremeneşte.

Se sgudue tot domul de pare-a fi de scânduri,
Şi stânci în temelie clătindu-se vedem,
Plânsori sfâşietoare împinse de blestem
Se urmăresc prin bolte, se chiamă, fulger’, gem
Şi cresc tumultuoase în valuri, rânduri, rânduri . . .

« Din inimă-i pământul la morţi să deie vieaţă,
În ochi-i să se scurgă scântei din steaua lină,
A părului lucire s’o deie luna plină,
iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină
Din duhul gurii tale ce arde şi înghiaţă.

Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,
Străbateţi voi pământul şi a lui măruntaie,
Faceţi din piatră aur şi din îngheţ văpaie,
Să ‘nchege apa ‘n sânge, din pietre foc să saie,
Dar inima-i fecioară hrăniţi cu sânge cald ».

Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;
El vede toată firea amestecat’ afară —
Ninsoare, fulger, ghiaţă, vânt arzător de vară —
Departe vede – oraşul pe sub un arc de pară,
Şi lumea nebunise gemând din răsputere;

Biserica creştină, a ei catapeteasmă
De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare;
Din tainiţă mormântul atuncea îi apare,
Şi piatra de pe groapă crăpând în două sare;
Încet plutind se ‘nalţă mireasa-i, o fantasmă . . .

O dulce întrupare de – omăt . Pe pieptu-i salbă
De pietre scumpe . . . părul i-ajunge la călcâie,
Ochii căzuţi în capu-i şi buze viorie;
Cu mânile-i de ceară ea tâmpla şi-o mângâie —
Dar faţa ei frumoasă ca varul este albă.

Prin vânt, prin neguri vine — şi nourii s’aştern,
Fug fulgerele ‘n lături, lăsând-o ca să treacă
Şi luna înnegreşte şi ceru ‘ncet se pleacă
Şi apele cu spaimă fug în pământ şi seacă—
Părea că ‘n somn un înger ar trece prin infern.

Priveliştea se stinge. În negrul zid s’arată
Venind ca ‘n somn lunatec, în pasuri line ea;
Arald nebun se uită — cu ochii o ‘nghiţea,
Puternicele braţe spre dânsa întindea
Şi ‘n nesimţire cade pe-a jilţului său spată.

Îşi simte gâtu-atuncea cuprins de braţe reci,
Pe pieptul gol el simte un lung sărut de ghiaţă,
Părea un junghiu că-i curmă suflare şi vieaţă . . .
Din ce în ce mai vie o simte ‘n a lui braţe
Şi ştie că de-acuma a lui rămâne ‘n veci.

Şi sufletul ei dulce din ce în ce-i mai cald . . .
Pe ea o ţine – acuma , ce fu a morţii pradă?
Ea ‘nlănţueşte gâtu-i cu braţe de zăpadă,
Întinde a ei gură, deschisă pentru sfadă:
« Rege-a venit Maria şi-ţi cere pe Arald!»

«Arald nu vrei tu fruntea pe sânul meu s’o culci?
Tu zeu cu ochii negri . . . o, ce frumoşi ochi ai!
Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălaiu,
Vieaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o ‘n raiu,
Las’ să mă uit în ochi-ţi ucizător de dulci».

Şi blânde, triste glasuri din vuiet se desfac,
Acuşa la ureche-i un cântec vechiu străbate
Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,
Acuş o armonie de-amor şi voluptate
Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac.

III

«… cum de multe ori când mor
oamenii, mulţi deîntr’acei morţi zic
se scoală de se fac Strigoi…»
Indereptarea legii, 1652.

În salele pustie lumine roşi de torţii
Rănesc întunecimea ca pete de jeratic;
Arald se primblă singur, râzând, vorbind sălbatic —
Arald, tânărul rege, e-un rege singuratic —
Palatu-i parc’ aşteaptă în veci să-i vie morţii.

Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,
A faclelor lucire răzbind prin pânza fină
Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină;
Zidirea cea pustie de jale pare plină
Şi chipul morţii pare că ‘n orice colţ îl vezi.

De când căzu un trăsnet în dom. . . de-atunci în somn
Ca plumbul surd şi rece el doarme ziua toată,
Pe inimă-i de-atuncea s’a pus o neagră pată —
Dar noaptea se trezeşte şi ţine judecată
Şi ‘n negru ‘mbracă toate al nopţii palid domn.

Un obrăzar de ceară părea că poartă el,
Atât de albă faţa-i ş’atât de nemişcată,
Dar ochi-i ard în friguri şi buza-i sângerată,
Pe inima sa poartă de-atunci o neagră pată,
Iară pe frunte poarta coroană de oţel.

De-atunci în haina morţii el şi-a ‘mbrăcat vieaţa,
Ii plac adânce cânturi, ca glasuri de furtună;
Ades călare pleacă în mândre nopţi cu lună,
Şi când se ‘ntoarce, ochii lucesc de voie bună,
Pân’ ce-un fior de moarte îl prinde dimineaţa.

Arald, ce însemnează pe tine negrul port
Şi faţa ta cea albă ca ceara, neschimbată?
Ce ai, de când pe sânu-ţi tu porţi o neagră pată,
De-ţi plac făclii de moarte, cântare ‘ntunecată?
Arald ! de nu mă ‘nşală privirea, tu eşti mort!

Şi azi el se avântă pe calul său arab
Şi drumul, ca săgeţii, îi da peste pustie,
Care sub luna plină luceşte argintie —
El vede de departe pe mândra lui Marie
Şi vântu ‘n codri sună cu glas duios şi slab.

În părul ei de aur rubine ‘nflăcărate
Şi ‘n ochii ei s’adună lumina sfintei mări —
S’ajung curând în cale, s’alătură călări,
Şi unul înspre altul se pleacă ‘n desmierdări—
Dar buzele ei roşii păreau că-s sângerate.

Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr,
Căci caii lor aleargă alăturea ‘nspumaţi,
Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saţ —
Ea se lăsase dulce şi greu pe al lui braţ
Şi-şi răzimase capul bălaiu de al lui umăr.

« Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea ta s’o culci?
Tu zeu cu ochii negri… O! ce frumoşi ochi ai.. .
Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălaiu . . .
Vieaţa, tinereţa mi-ai prefăcut-o ‘n raiu—
Las’ să mă uit în ochi-ţi ucizător de dulci!»

Miroase – adormitoare văzduhul îl îngreun’
Căci vântul adunat-a de flori de teiu troiene
Şi le aşterne ‘n calea reginei dunărene.
Prin frunze aiurează şoptirile-i a lene,
Când gurile ‘nsetate în sărutări se ‘mpreun’.

Cum ei mergând alături se ceartă şi se ‘ntreabă,
Nu văd în fundul nopţii o umbră de roşeaţă,
Dar simt că ‘n al lor suflet trecu fior de ghiaţă,
De-a morţii gălbeneală pieriţi ei sunt la faţă . . .
Ei simt c’a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă.

« Arald! strigă crăiasa — las’ faţa să-mi ascund,
N’auzi tu de departe cucoşul răguşit?
O zare de lumină s’arată ‘n răsărit,
Vieaţa trecătoare din pieptu-mi a rănit . . .
A zilei raze roşii în inimă-mi pătrund ».

Arald încremenise pe calu-i—un stejar,
Păinjenit e ochiu-i de-al morţii glas etern,
Fug caii duşi de spaimă şi vântului s’aştern,
Ca umbre străvezie ieşite din infern
Ei sboară… Vântul geme prin codri cu amar.

Ei sboar’ o vijelie, trec ape făr’ de vad,
Naintea lor se ‘nalţă puternic vechii munţi,
Ei trec în răpejune de râuri fără punţi,
Coroanele în fugă le fulgeră pe frunţi,
Naintea lor se mişcă pădurile de brad.

Din tronul lui de piatră bătrânul preot vede
Şi ‘n vânturi el ridică adâncul glas de-aramă,
Pe soare să-l oprească el noaptea o rechiamă,
Furtunelor dă sborul, pământul de-l distramă..
Târziu! căci faptul zilei în slavă se repede!

Porneşte vijelia adâncu-i cânt de jale,
Când ei soseau alături pe cai încremeniţi,
Cu genele lăsate pe ochi păinjeniţi —
Frumoşi erau şi astfel de moarte logodiţi —
Şi ‘n două laturi templul deschise-a lui portale.

Călări ei intră ‘nuntru şi porţile recad;
Pe veci pieriră ‘n noaptea măreţului mormânt.
În sunete din urmă pătrunde ‘n fire cânt,
Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos şi sfânt,
Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.

Bătrânu-şi pleacă geana şi iar rămâne orb,
Picioarele lui vechie cu piatra se ‘mpreună,
El numără în gându-i şi anii îi adună,
Ca o poveste – uitată Arald în minte-i sună,
Şi peste capu-i sboară un alb ş’un negru corb.
Pe jilţul lui de piatră înţepeneşte drept

Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân,
Şi veacuri înainte el şede-uitat, bătrân,
În plete-i creşte muşchiul şi muşchiu pe al lui sân,
Barba ‘n pământ i-ajunge şi genele în piept.