Ophelia(John William Waterhouse)

Ophelia (John William Waterhouse)

I.
Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala
Si muzica-i si visuri si farmec îndelung.

În ochii unui tânar sadita e raceala
Si note cât de blânde în inima-i n-ajung.

Amicul cel de-o vrâsta paharul lui îl împle
Si-l cheama si pe dânsul la masa unde beu;
Pe mânile-amândoua el tine a lui tâmple,
Se uita pe fereasta cum ninge-ncet… mereu.

Se uita cum omatul copaci si case-ncarca,
Cum vântul farma ramuri zvârlindu-le-n feresti,
Atunci i se nazare un vis frumos… si parca
Revede tineretea-i cu ochii sufletesti.

Colo în departare e valea lui natala,
Cu codri plini de umbra, cu râpe fara fund,
Unde izvoara albe murmura cu sfiala
Si scapar-argintie lovindu-se de prund.

Ar vrea ca sa mai vada colibele de paie
Prin stânce încuibate, ce mai ca se praval,
Când luna dintre nouri, craiasa cea balaie,
Se ridica prin codri din fruntea unui deal.

Sa aib-ar vrea coliba de trestii, mititica,
În ea un pat de scânduri, muschi verde de covor,
Din pragu-i sa se uite la munte cum s-ardica
Cu fruntea lui cea stearpa pierzându-se în nor.

Ar vrea sa rataceasca câmpia înflorita,
Unde ale lui zile din visuri le-au tesut;
Unde-nvata din râuri o viata linistita,
Parând sa n-aiba capat, cum n-are început.

Mama-i stia atâtea povesti, pe câte fuse
Torsese în viata… deci ea l-au învatat
Sa tâlcuiasca semne si-a pasarilor spuse
Si můrmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
În dulcele-nmiitul al paserilor grai,
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Zidesc o manastire de ceara pentru trai,

De spânzura prin ramuri de salcii argintoase
O-ntreaga-mparatie în cuib leganator,
A firii dulce limba de el era-nteleasa
Si îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.

Visa copilul… Fruntea-i de-o stânca razimata,
Privea uimit în râul ce spumega amar,
Si arunca vo piatra în apa-nvolburata.
Râdea, cânta degeaba… plângea chiar în zadar.

El vede ierburi nalte în mândra zi cu soare.
Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin
Prin iarba mare trece s-aminte luatoare
Pliveste flori albastre si fire de pelin.

Cununa împleteste, o-ncaiera salbatec
În pletele îmflate, în parul încâlcit
Si ochii râd în capu-i si fata-i e jeratec ­
A lanurilor zâna, cu chip sumet, rastit.

Apoi în codru trece si cânta doina draga.
Salbatec este glasu-i, vioi, copilaros,
El suna-n codru verde, trezeste lumea-ntreaga,
Picioarele-i desculte îndoaie flori pe jos.

, , Ah! cum nu sunt ­ ea striga ­ o pasare maiastra
Cu penele de aur ca pasarile-n rai;
La Sfânta Joi m-as duce, as bate în fereastra
Cu ciocul si i-as zice cu rugatoriul grai:

Sa-mi deie-un mar, în care închisa e o lume,
Palat frumos la munte, în codri înfundat,
S-un fat-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,
Din sânge si din lapte ­ fecior de împarat!”

Ea cânta si pocneste în crengi c-o varga lunga.
O ploaie de flori albe se scutura pe ea,
Un flutur se înalta, cu sete ea-l alunga,
Cu mâna crengi îndoaie si glasu-i rasuna.

Apoi si-aduce-aminte… era o zi frumoasa…
El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc…
Ea paru-si da-ntr-o parte din fata rusinoasa,
Îsi pleaca ochii timizi si el a stat pe loc…

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea sa tie minte.
Destul ca nu mai este… si chipul ei cel blând,
Zâmbirea-i sfiicioasa si ochiul ei cuminte
Sunt duse fara urma de pe acest pamânt.

S-a stins. De-aceea însa ar vrea înca o data
Sa vada lunca verde, departe valea-n flori,
Unde ades pe bratu-i, în noaptea înstelata,
Sedea pe stânca neagra spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori, enigme. Ce stia el pe-atunce
De-a vietii grea enigma, de anii furtunosi?
În lacu-adânc si neted, în mijlocul de lunce,
Parea ca vede zâne cu par de aur ros.

Si trestia cea nalta vuind de vânt mai tare…
La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,
Când retele din codru pe cretii apei clare,
Scaldându-se prin papuri lasau pe valuri fulgi.

II

Trecura ani. E noapte. În camera bogata,
Pe-un pat alb ca zapada, copila sta maret.
O candela de aur c-un punct de foc arata
Prin umbra stravezie icoane pe pareti.

Culcata jumatate, copila cu-ntristare
Zâmbeste. Plete blonde pe umere cobor
Si cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare
Arata nu amorul ­ ci setea de amor.

Iar fata ei frumoasa-i de-acea albeata sura,
Brumata ca-n lucirea unui margaritar;
Pe brate de zapada, pe sânii ei se fura
A candelei lumina mai rar si tot mai rar.

Iar micile-i picioare ating covorul moale
Si chinuie papucii de-atlaz, care stau jos.
L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale
Sta în genunche dânsul, privind întunecos…

Sub umeri-unei fete ca marmura de rece
Sunt umbrele-ntristarii, ce-adânci l-arata slab;
Prin ochii mari si negri o îndoiala trece,
Ce fulgera în taina, apoi dispare-n grab.

­ Din vorba mea nu poate amor sa se aleaga?
Nu te iubesc atâta cât stiu sa te iubesc?
Ai vrea sa storc din mare amaraciunea-ntreaga
Si într-o picatura s-o beau, sa-nnebunesc?

Spre-a împlini vounul din dorurile tale,
Au pot sa fiu, copila, de trei ori Dumnezeu,
Si ce-au facut puternic în veacurile sale,
Aceea într-o clipa sa pot a face eu?

O, de-as putea s-amestec a lumii lucruri toate,
Dupa a mea vointa un ceas sa te încânt,
Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,
Pustiu ar fi în ceriuri si ceriul pe pamânt.

Si la a ta ivire parere-ar ziua noapte,
Astfel de stralucita ai trece-n lanuri verzi,
Încât numai pâraie ti-ar povesti cu soapte,
Ca în a ta privire eu mintile îmi pierz.

Când ai muri, iubito, caci contra mortii n-are
Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar
As stinge în gramada sistemele solare
Si-n ast mormânt te-as pune ca pe-un maragaritar.

Iar eu, eu, singuratec în lumea cea pustie,
În caos fara stele si fara de nimic,
M-as arunca ­ un demon ­ sa cad o vecinicie,
De-a pururea si singur desertul sa-l despic.

Iar daca liberate planetele cu-ncetul
Ar reintra în viata în vechile lor legi,
Fiintele lor noua priveasca-atunci cometul,
Nelinistind cu zboru-i veciile întregi.

Fantasma nesfârsita si totusi diafana,
Din lume exilata neaflând limanul sau,
Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirana ­
Acela sa fiu eu.

­ Sa faci minuni? Nu-i asta. Nu ma-ntelegi, iubite ­
Pe crestetul lui mândru ea mânile si-a pus.
Sunt taine-n asta lume atât de neghicite,
De-ai spune viata toata, tot n-a sfârsi de spus.

Vezi tu, eu te-as vrea těmid, un blând baiet, sa-mi spuna
Cu ochii plini de visuri zadarnice povesti,
S-adorm plecându-mi tâmpla la tâmpla ta ­ nebuna!
Asa cum te visasem ai fost, dar nu mai esti.

Patate de-ndoiele a vietii tale vise ­
Baiet de-ai fi tu înca, la mine sa te-ardic,
Sa te privesc cu gene pe jumatate-nchise,
Dar nu mai crezi în visuri, caci nu mai crezi nimic.

Sa fii un pagi din basme si eu sa fiu regina!
O, cum as fi de buna si tu ai fi gentil,
Plutire-am lin pe lacul ce doarme în gradina,
Caci eu ma simt copila, de-ai fi si tu copil!

Nu mintea ta, nu ochii, ce fulgera-n tacere,
Nu astea ma îngheata de-mi vine ca sa mor.
Ma doare ­ nu stiu… glasul amestecat cu fiere,
Caci sufletu-ti e-o rana, suflarile-ti ma dor.

Ce vrei? Îmi pare-n ochi-ti ca vad o veche vina.
În vorba amintirea a unei crude munci,
În inima e-o parte cu totului straina ­
De-ai fost vrodata tânar, e foarte mult de-atunci!

Advertisements