The end of a song (Edmund Balire Leigthon)

The end of a song (Edmund Balire Leigthon)

Sonetul CXVI

Unirea sufletelor mari nu are
Hotar, iubirea nu-i iubire dacă
Se schimbă cînd întîmpină schimbare
Sau cînd se pleacă celui care pleacă.

O, nu ! Iubirea-i far aprins oricînd,
Furtunile şi bezna să le-nfrunte ;
Stea navelor ce rătăcesc, purtînd
Comori ce nu se ştiu sub-nalta punte.

Ea nu-i nebunul timpului, chiar dacă
Obraji şi buze roşii-i cad sub coasă.
Prin vreme trece fără ca să treacă,
Oricît i-ar fi ursita de tăioasă.

De nu-i aşa şi totu-i născocire,
Nicicînd n-am scris, nicicînd n-a fost iubire !

 

Sonetul CXXIV

Iubirea mea de-ar fi copil de rege,
Ar fi pripasul soartei, slujitor
Iubit de timp sau frînt de aspra-i lege,
Boz între bozi sau floare între flori.

Dar nu-i, căci ea e mai presus de toate,
De fastul sclipitor şi n-o loveşte
Cîrtirea josniciei prea plecate
De-a cărei modă timpu-i prins ca-n cleşte.

Politica, această rătăcire,
N-o sperie cu iţele-i de-un ceas ;
Iubirea-i singură-n desăvîrşire
Şi pururi neschimbată mi-a rămas.

Nebunii timpului îmi sînt chezaşii :
Mor ca martiri, trăind ca ucigaşii !

 

Sonetul CXLVI

 

Biet suflet, miez in josnica-mi plamada,

Izbit de razvratirile vietii,

De ce-n adanc durerile te prada

Si inafara-ti auresti peretii?

 

De ce-ti dai totul pe-un folos de-o clipa

Impodobind castelul naruit?

Lasi viermilor nebuna ta risipa?

Asa va fi obstescul tau sfarsit?

 

Mai bine-aduna tu din trup tarie,

Comoara din adanc imbelsugand;

Da zgura clipelor pe vesnicie,

Fii plin de tine sub vestmant de rand.

 

Sa iei din moarte ce ia ea din fire,

Caci moartea mortii-nseamna nemurire.

 

Sonetul CXXIX

Risipa sulfetului in rusine

E un desfrau, dar pan` la desfranare,

Ucide, minte, rau e cu oricine,

Salbatic e si fara de-ndurare;

 

Greu de-ncantat, dar lesne de-njosit,

Mult urmari, dar greu de prins in brate;

Urat de toti ca un carlig zvarlit

Spre pestii lacomi gata sa-l inhate,

 

Nebun si cand ravneste si cand are

Cumplit in urmarire si la panda;

Ascunde-n ochi priviri amagitoare

Ce-nvaluie pe cei ce vor s-ascunda.

 

Toti stiu aceasta, dar uitand-o cad,

Crezand in cerul care-i duce-n iad!

 

Sonetul CXXXIX

Nu-mi cere sa-nteleg intregul rau

Pe care-asprimea ta in piept mi-l scrie;

Nu ochii ma ucid, ci glasul tau;

Ucide-ma, dar nu cu maiestrie!

 

Zi-mi ca iubesti pe altul! Nu-ti voi cere

Decat sa nu-mi ascunzi privirea ta.

De ce sa viclenesti cand ai putere

Si eu in aparare nu-mi pot sta.

 

Si totusi iert! Iubito, stii prea bine

Ca ochii tai mi-au fost vrajmasi de moarte;

Intoarce-ti, dar, vrajmasii de la mine,

Sageata lor spre altii sa o poarte.

 

Mai bine nu! Cu ei acum as vrea

Sa ma ucizi, sa uit de jalea mea!

 

Sonetul XCIX

Am dojenit intaia viorea: „De unde ai parfumul, dulce hoata?

N-o fi al celui ce mi-e drag cumva?

Dar purpura pe care-o porti pe fata

Acelasi sange nu i-a fost vopsea?”

 

Iti fura crinul albul mainii tale

Iar marghiranul paru-n unde line

Si ca pe spini stau rozele cand pale,

Cand inrosindu-se ca nu-s ca tine.

 

Nici rosie, nici alba alta floare

Mireasma ta o poarta drept cununa,

Dar pentru jaf, desi-i stralucitoare,

Un vierme care-o roade te razbuna.

 

Stiu multe flori si toate, cu duiumul

Iti fura si culoarea si parfumul.

 

Sonetul LVI

Refa-ti puterile ca sa nu-ti para

Ca-s prea firave pentru pofta ta

Pe care-o saturi azi, dar maine, iara,

La fel de lacoma va arata.

 

Flamanzii ochi ce azi ii vei inchide

indestulati de tot ce-au strans in ei,

maini iarasi vor privi, dar nu ucide

prin truda lor lumina dragostei.

 

Sa fie despartirea ca o mare

pe tarmii careia, cuprinsi de dor,

vin zilnic doi logodnici, fiecare

visand minunea re-ntalnirii lor;

 

Sau fie ca o iarna grea, amara,

ce intreieste dorul dupa vara.

 

Sonetul CXXVIII

O, cantul meu, cand degetele tale

bat clapele de lemn in tact usor

si corzile scot sunete domoale

vrajindu-ma prin armonia lor,

 

Atuncea pizmui clapa ce tresare

si iti saruta-a degetelor raza,

in timp ce buzele, mai ravnitoare,

privesc spre clape si se rusineaza…

 

O, buzele cum ar dori oricand

in locul clapelor de lemn sa fie

cand mana-ti peste clape trece bland

si-ncanta lemnul mort, nu gura vie…

 

Deoarece incanti claviatura,

da- ti degetele ei, dar mie gura.

 

Sonetul CXLVII

Ca-n friguri dragostea ma arde, inca

vrand tot ce-i face boala si mai grea;

din toate cele ce-i fac rau mananca

si, nesatula, tot mai multe vrea.

 

Vraci dragostei, preainvata-mi minte,

vazand ca n-o urmez m- a parasit;

cand nu asculta de invataminte,

iubirea-si tese propriul ei sfarsit.

 

N-am leac nici eu, nici mintea mea nu are,

ma pierd intr-un necontenit delir;

in gand si-n vorbe-s prins de aiurare

si lucruri fara noima le insir,

 

Caci alba te-am visat cu chip feeric,

dar tu esti iad si-al noptii intuneric.

 

Sonetul CXLIX

 

Poti spune, crudo, ca nu tin la tine

cand, pagubind, cu tine m-am legat?

ca te- am uitat cand uit mereu de mine,

cand ,scump tiran, de tine-s fermecat?

 

Prieteni am in ciuda urii tale?

ti-am lingusit vrajmasii care-i ai?

cand ma certai nu ma umpleam de jale?

nu-mi blestemam prea irositul trai?

 

Ce dar deosebit ma-ncoroneaza

ca eu sa te dispretuiesc semet

cand iti iubesc pacatele si-o raza

din ochiul tau mi-e giuvaier de pret?

 

Uraste-ma, desi, oricum, te sorb;

iubesti pe cei ce vad iar eu sunt orb!

 

Sonetul CLI

Prea tanara, iubirea n-are minte

si totusi mintea mea din ea se naste;

deci, mincinosule, sa iei aminte

ca-n vina mea pe-a ta o poti cunoaste.

 

Tu m-ai tradat si eu tradez, la randu-mi,

ce am mai bun, prin carnea tradatoare;

si daca spun ca-dor invinge gandu-mi,

atuncea carnea mea, cum minte n-are,

 

se-nalta si te-arata drept trofeul

de pret al ei si, mandra, se mandreste

ca-i roaba ta sarmana si-i esti zeul

si langa tine staruie fireste.

 

Nu-i cugetul gresit ca-i spun “Iubire”;

doar ea imi da si zbor si prabusire.

 

Advertisements