Category: William Shakespeare


Sonete

The end of a song (Edmund Balire Leigthon)

The end of a song (Edmund Balire Leigthon)

Sonetul CXVI

Unirea sufletelor mari nu are
Hotar, iubirea nu-i iubire dacă
Se schimbă cînd întîmpină schimbare
Sau cînd se pleacă celui care pleacă.

O, nu ! Iubirea-i far aprins oricînd,
Furtunile şi bezna să le-nfrunte ;
Stea navelor ce rătăcesc, purtînd
Comori ce nu se ştiu sub-nalta punte.

Ea nu-i nebunul timpului, chiar dacă
Obraji şi buze roşii-i cad sub coasă.
Prin vreme trece fără ca să treacă,
Oricît i-ar fi ursita de tăioasă.

De nu-i aşa şi totu-i născocire,
Nicicînd n-am scris, nicicînd n-a fost iubire !

 

Sonetul CXXIV

Iubirea mea de-ar fi copil de rege,
Ar fi pripasul soartei, slujitor
Iubit de timp sau frînt de aspra-i lege,
Boz între bozi sau floare între flori.

Dar nu-i, căci ea e mai presus de toate,
De fastul sclipitor şi n-o loveşte
Cîrtirea josniciei prea plecate
De-a cărei modă timpu-i prins ca-n cleşte.

Politica, această rătăcire,
N-o sperie cu iţele-i de-un ceas ;
Iubirea-i singură-n desăvîrşire
Şi pururi neschimbată mi-a rămas.

Nebunii timpului îmi sînt chezaşii :
Mor ca martiri, trăind ca ucigaşii !

 

Sonetul CXLVI

 

Biet suflet, miez in josnica-mi plamada,

Izbit de razvratirile vietii,

De ce-n adanc durerile te prada

Si inafara-ti auresti peretii?

 

De ce-ti dai totul pe-un folos de-o clipa

Impodobind castelul naruit?

Lasi viermilor nebuna ta risipa?

Asa va fi obstescul tau sfarsit?

 

Mai bine-aduna tu din trup tarie,

Comoara din adanc imbelsugand;

Da zgura clipelor pe vesnicie,

Fii plin de tine sub vestmant de rand.

 

Sa iei din moarte ce ia ea din fire,

Caci moartea mortii-nseamna nemurire.

 

Sonetul CXXIX

Risipa sulfetului in rusine

E un desfrau, dar pan` la desfranare,

Ucide, minte, rau e cu oricine,

Salbatic e si fara de-ndurare;

 

Greu de-ncantat, dar lesne de-njosit,

Mult urmari, dar greu de prins in brate;

Urat de toti ca un carlig zvarlit

Spre pestii lacomi gata sa-l inhate,

 

Nebun si cand ravneste si cand are

Cumplit in urmarire si la panda;

Ascunde-n ochi priviri amagitoare

Ce-nvaluie pe cei ce vor s-ascunda.

 

Toti stiu aceasta, dar uitand-o cad,

Crezand in cerul care-i duce-n iad!

 

Sonetul CXXXIX

Nu-mi cere sa-nteleg intregul rau

Pe care-asprimea ta in piept mi-l scrie;

Nu ochii ma ucid, ci glasul tau;

Ucide-ma, dar nu cu maiestrie!

 

Zi-mi ca iubesti pe altul! Nu-ti voi cere

Decat sa nu-mi ascunzi privirea ta.

De ce sa viclenesti cand ai putere

Si eu in aparare nu-mi pot sta.

 

Si totusi iert! Iubito, stii prea bine

Ca ochii tai mi-au fost vrajmasi de moarte;

Intoarce-ti, dar, vrajmasii de la mine,

Sageata lor spre altii sa o poarte.

 

Mai bine nu! Cu ei acum as vrea

Sa ma ucizi, sa uit de jalea mea!

 

Sonetul XCIX

Am dojenit intaia viorea: „De unde ai parfumul, dulce hoata?

N-o fi al celui ce mi-e drag cumva?

Dar purpura pe care-o porti pe fata

Acelasi sange nu i-a fost vopsea?”

 

Iti fura crinul albul mainii tale

Iar marghiranul paru-n unde line

Si ca pe spini stau rozele cand pale,

Cand inrosindu-se ca nu-s ca tine.

 

Nici rosie, nici alba alta floare

Mireasma ta o poarta drept cununa,

Dar pentru jaf, desi-i stralucitoare,

Un vierme care-o roade te razbuna.

 

Stiu multe flori si toate, cu duiumul

Iti fura si culoarea si parfumul.

 

Sonetul LVI

Refa-ti puterile ca sa nu-ti para

Ca-s prea firave pentru pofta ta

Pe care-o saturi azi, dar maine, iara,

La fel de lacoma va arata.

 

Flamanzii ochi ce azi ii vei inchide

indestulati de tot ce-au strans in ei,

maini iarasi vor privi, dar nu ucide

prin truda lor lumina dragostei.

 

Sa fie despartirea ca o mare

pe tarmii careia, cuprinsi de dor,

vin zilnic doi logodnici, fiecare

visand minunea re-ntalnirii lor;

 

Sau fie ca o iarna grea, amara,

ce intreieste dorul dupa vara.

 

Sonetul CXXVIII

O, cantul meu, cand degetele tale

bat clapele de lemn in tact usor

si corzile scot sunete domoale

vrajindu-ma prin armonia lor,

 

Atuncea pizmui clapa ce tresare

si iti saruta-a degetelor raza,

in timp ce buzele, mai ravnitoare,

privesc spre clape si se rusineaza…

 

O, buzele cum ar dori oricand

in locul clapelor de lemn sa fie

cand mana-ti peste clape trece bland

si-ncanta lemnul mort, nu gura vie…

 

Deoarece incanti claviatura,

da- ti degetele ei, dar mie gura.

 

Sonetul CXLVII

Ca-n friguri dragostea ma arde, inca

vrand tot ce-i face boala si mai grea;

din toate cele ce-i fac rau mananca

si, nesatula, tot mai multe vrea.

 

Vraci dragostei, preainvata-mi minte,

vazand ca n-o urmez m- a parasit;

cand nu asculta de invataminte,

iubirea-si tese propriul ei sfarsit.

 

N-am leac nici eu, nici mintea mea nu are,

ma pierd intr-un necontenit delir;

in gand si-n vorbe-s prins de aiurare

si lucruri fara noima le insir,

 

Caci alba te-am visat cu chip feeric,

dar tu esti iad si-al noptii intuneric.

 

Sonetul CXLIX

 

Poti spune, crudo, ca nu tin la tine

cand, pagubind, cu tine m-am legat?

ca te- am uitat cand uit mereu de mine,

cand ,scump tiran, de tine-s fermecat?

 

Prieteni am in ciuda urii tale?

ti-am lingusit vrajmasii care-i ai?

cand ma certai nu ma umpleam de jale?

nu-mi blestemam prea irositul trai?

 

Ce dar deosebit ma-ncoroneaza

ca eu sa te dispretuiesc semet

cand iti iubesc pacatele si-o raza

din ochiul tau mi-e giuvaier de pret?

 

Uraste-ma, desi, oricum, te sorb;

iubesti pe cei ce vad iar eu sunt orb!

 

Sonetul CLI

Prea tanara, iubirea n-are minte

si totusi mintea mea din ea se naste;

deci, mincinosule, sa iei aminte

ca-n vina mea pe-a ta o poti cunoaste.

 

Tu m-ai tradat si eu tradez, la randu-mi,

ce am mai bun, prin carnea tradatoare;

si daca spun ca-dor invinge gandu-mi,

atuncea carnea mea, cum minte n-are,

 

se-nalta si te-arata drept trofeul

de pret al ei si, mandra, se mandreste

ca-i roaba ta sarmana si-i esti zeul

si langa tine staruie fireste.

 

Nu-i cugetul gresit ca-i spun “Iubire”;

doar ea imi da si zbor si prabusire.

 

Advertisements
Lady Macbeth (John Singer Sargent )

Lady Macbeth (John Singer Sargent )

Actul I, Scena V
[…] Glamis eşti, şi Cawdor, şi trebuie sa devii
Ce ti-au proorocit.-Eu insa ma-ngrijesc
De caracterul tau; el este prea hranit
Cu laptele-omeniei ca sa gaseasca-ndata
Cea mai aproape cale. Ai vrea tu sa fii mare,
Ambitia o ai; lipseste rautatea
Ce trebuie fara gres s-o intovaraseasca.
Ce puternic doresti nu ceri de la putere.
Ai vrea ca jucand drept, nedrept tu sa castigi;
Ai vrea sa ai de-a gata ce-ti striga-nchipuirea.
Ce trebui sa le faci, de vrei ca sa le ai
Si-acele ce te temi mai mult de a le face
Decat nu ai dori sa fie nefacute.
Grabeste-a ta sosire sa torn in mintea ta
Ce inima mea simte si sa gonesc cu biciul
Vitejei mele limbi orice te-ar departa
De la cercul de aur cu care parca soarta
Si-al vrajei ajutor deja te-ncoroneaza.                                                                                                                                                                                                                                                                    […]
Chiar corbul amorteste,
Ce caraie fatala intrare-a lui Duncan
In locuinta mea.-Veniti, voi spirite,
Desfemeiati-ma, umpleti fiinta mea
Din cap pana-n picoare cu cruda grozavie!
Inchegati al meu sange; inabusiti in mine
Orice compatimire, ca nu cumva natura
S-opreasca mana mea de la crudul omor
Si sa desfaptuiasca cumplita hotarare:
Oriunde ati fi voi, ai omorului demoni,
Ce nevazuti panditi ororile naturii,
Veniti la pieptul meu, ca sa sugeti venin
In loc de dulce lapte!Si to, o! noapte, vino,
Vino innourata cu aburii din iad,
Ca nu cutitul meu sa poata vedea rana
Ce insusi a facut, ca sa nu poata cerul
Razbate prin a ta tenebroasa perdea,
Strigand: opreste-te!                                                                                                                                                                                                                                                                                       Actul I, Scena VII                                                                                                                                     […]
Ce fiară te-a impins sa-mi destainui dar planul?
Cand cutezai s-o faci atunci erai barbat,
Si de a fi mai mult decat erai te face
Mai mult inca barbat. Nici vreme, nici prilej
N-aveai, si pe-amandoua gandeai cum sa le faci;
Acum de fac de sine, si tocmai ajutorul
Ce-ti dau, te ar oprii? Eu am hranit copii,
Stiu cat era de dulce iubita lor zambire
Cand fragedele buze sugeau la pieptul meu;
De la sand i-as fi smuls si zdrobit de pereti
De-as fi jurat c-o fac cum ai jurat-o tu.

Actul II, Scena I
[…]
Acum si mana mea
E rosa ca a ta; mi-ar fi insa rusine
Daca-s avea ca tine si eu inima alba.
[…]

image

Macbeth (Charles A Buchel)

Stars, hide your fires;
Let not light see my black and deep desires.
The eye wink at the hand, yet let that be
Which the eye fears, when it is done, to see.

Iago tells Othello about Desdemona

Iago tells Othello about Desdemona

In following him, I follow but myself.
Heaven is my judge, not I for love and duty,
But seeming so for my peculiar end.
For when my outward action doth demonstrate
The native act and figure of my heart
In compliment extern, ’tis not long after
But I will wear my heart upon my sleeve
For daws to peck at. I am not what I am.