Latest Entries »

Hartie


S-a anunţat, cred, la apocalipsă,
Nu ţin bine minte,
Că un mare uragan de hârtie
Se apropie din direcţia N-V
Şi din toate direcţiile.

Uraganul va pustii totul în calea sa,
Prefâcând totul în hârtie.

Copacii se vor transforma în hârtie,
Animalele în hârtie,
Aurul în hârtie.

Oamenii vor ţipa de groază,
Şi ţipetele lor
Vor deveni pe loc şerpi de hârtie,
Şi apoi ei înşişi se vor desface hârtie:
Hârtie de împachetat, hârtie de plicuri,
Hârtie de saci, hârtie de biblie,
Hârtie de ţigarete.
Şi mai ales ziare.

Unii vor deveni articole de fond,
Alţii vor intra în problemele
Industriale ori agrare,
Alţii vor trece la pagina externă.
Scriitori care nu s-au ratat încă,
Din lipsă de spaţiu,

Se vor rata în primii cinci cuadraţi.
Ca să mai lungim vorba:
Va un uragan şi o hârtie
Mondială.

Şi la urmă,
Scos din răbdări,
Se va căsca pământul.
Va înghiţi cu poftă totul
Şi se va şterge la gură
Cu oamenii care s-au transformat
În şerveţele.

Advertisements


In cimitir doar desteptarea
Este mai grea. Încolo…trai!
Prieteni vin si-ti uda floarea
Crescînd pe gura ta de rai.

E-o desfatare geometria
De cruci. Si toate au un nume.
Si e perfecta simetria:
Sus…lume; jos…o alta lume.

Mai buna care-o fi? Fiori
Te trec în clipele mai rele:
Da, cel mai bine e cînd mori –
Si în nici una dintre ele.

Laura and Francesco meeting (Josef Mánes)

În plină zi sta soarele să piară
De mila Creatorului zidirii,
Cînd m-au străpuns săgeţile privirii
Şi ochii voştri, Doamnă, mă legară.

Nu socoteam cu mintea-mi temerara
Să ocolesc năprasnele iubirii :
Plecai viteaz şi-n zbuciumarea firii
Află-nceput durerea mea amară…

Găsi Amor un om lipsit de pază .
Şi-n ochi spre inimă deschisă cale –
Jghiab cristalin al lacrimii curate,

N-a fost o cinste-atunci să mă prăvale,
Iar vouă, cu un scut ce scânteiază,
Săgeata nici măcar să v-o arate…

 

 

Nu am de ce să lupt şi nu am pace,
mă tem şi sper şi ard şi sunt de gheaţă,
fiinţa-mi zboară-n cer, în ţărnă zace,
îmbrăţişez, nimic nu am în braţe!

Stau pentru ea închis, ea însă tace,
nu-mi scoate lanţul, nici nu mi-l agaţă,
Amor încurcătura nu-mi desface:
nu mă vrea mort, nici nu mă vrea în viaţă.

N-am glas dar strig, n-am ochi dar am vedere,
urându-mă iubesc pe alta foarte,
cer moartea, cer şi ajutor, dau veste.

Şi râd plângând, iau hrana din durere,
sătul de viaţă şi sătul de moarte.
Şi de la voi vin, Doamnă, toate-aceste.

 

 

S-a frânt coloana şi-nfrunzitul laur,
popas de umbră gândurilor mele;
tot ce-am pierdut n-am să găsesc sub stele
din ţărmul indic până-n ţărmul maur.

Mă fură Moartea de-ndoit tezaur,
ce mi-e noroc şi pavăză la rele;
nimic nu poate jalea mea s-o-nşele,
nici mări şi ţări, nici nestemate-ori aur.

Ci dacă soarta mi se vrea stăpână,
ce pot să fac decât să-mi port durerea
cu ochii plânşi şi fruntea în ţărână?

O, cum ne-nşeli, mai dulce decât mierea,
şi cât de iute, viaţă, scapi din mână
tot ce-am cules cu truda şi cu vrerea!

Infernul

La Divina commedia di Dante (Domenico di Michelino)

„Allor si mosse, ed io gli tenni dietro.”

Dante

… Trudit apoi, m-am aşezat pe-o stâncă.

La capătul călătoriei mele

Se deschidea prăpastie adâncă.

Şi străbătând a norilor perdele

Cu-nveninate ace de lumină,

Sclipeau în întuneric şapte stele.

Eu le simţeam arsura pe retină

Şi-n van mă apăram, cu faţa-ntoarsă,

De raza lor caustică şi fină.

Simţii atunci că-n juru-mi se revarsă

Un pal amurg ce umple de-ntristare

Văzduhul mirosind a piatră arsă.

Şi-n aburi de pucioasă, pe cărare,

Văzui venind spre mine fără grabă

Un om cu nasul dezolat şi mare.

Părea că Cerul pe figura-i slabă

A pus stigmatul dragostei şi-al urii,

Eternizând profilul lui de babă:

Tristeţe-amară-n colţurile gurii,

O frunte devastată de furtună

Şi de-ale vremii nobile injurii.

Purta pe cap o veştedă cunună

Şi-n ochii lui părea că, deopotrivă,

Melancolia lumii-ntregi s-adună.

Aşa, din vasta vremii perspectivă,

El cobora-n tăcere către mine,

Ţinând în gol privirea-i corosivă.

– De unde vii şi cine eşti, străine?

L-am întrebat, abia şoptind cuvântul.

– Eu viu de unde nimeni nu mai vine…

De şase veacuri m-a-nghiţit pământul.

Viaţa-mi dete vitrega Firenze,

Şi la Ravena mi-am găsit mormântul.

Poet am fost şi-n libere cadenţe

Cântai Amorul ce-mi robi toţi anii,

Din pragul tristei mele-adolescenţe.

Dar vrând să-mpac a’ patriei zâzanii,

Mărunte intrigi, lupte intestine,

Cu ură grea m-au prigonit duşmanii.

În crud exil, pribeag prin ţări străine,

Visai atunci o vastă trilogie

Pe care-am prins-o-n şiruri de terţine

Săpate în granit pe veşnicie;

Şi ca o răzbunare milenară

Am publicat Divina Comedie.

Un op, pe care anii-l îngropară

Sub comentarii sterpe şi pedante,

Ce-mi fac contemporanii de ocară…

– Cum, tu, eşti tu nefericitul Dante,

Cel care-a Morţii jalnice mistere

Le-a evocat în rapsodii vibrante?

Nu pot, Maestre, nici n-am precădere

Să te slăvesc aşa cum se cuvine!…

Dar mult aş vrea, spre umedele sfere,

În patria eternelor suspine

Să mă conduci, precum odinioară

Virgiliu te-a călăuzit pe tine.

El, mie: – Oare, crezi că tot ce zboară,

Cum zice un adagiu, – se mănâncă?

Fiindc-ai scris o cronică uşoară,

Nici superficială, nici adâncă,

Vrei să-ţi servesc acum de cicerone?…

– Nici tu, Maestre, nu scriseseşi încă

La început, decât vreo cinci Canzone,

O carte plină de elucubraţii

Şi câteva sonete monotone.

Dar lui Virgiliu i-ai intrat în graţii

(Adăugai, văzându-l că rezistă), –

El se purta mai bine cu confraţii…

– Epoca voastră materialistă

Mi-a zdruncinat credinţa de-altădată, –

O-ntoarse el. Infernul nu există,

Sau cel puţin eu unul niciodată

Nu l-am văzut decât cu ochii minţii,

Orbit de-o superstiţie uzată.

Eu, lui: – Acestea-s roadele Ştiinţei!

Concepţia lui Strauss şi-a lui Nietzsche,

De care mi s-au strepezit toţi dinţii!

Dar cel puţin te-ai întrebat ce-ar zice

În clipa asta, dacă fără veste

Te-ar auzi divina Beatrice?

El mi-a răspuns placid: – Amorul este

Un ce banal, prin care Firea drege

A Nimicirii opere funeste;

Un van instinct, de sub a cărui lege

Nici microorganismele nu scapă.

Eu, lui: – Atât? El, mie: – Se-nţelege!…

Văzui atunci în linişte cum crapă

A stâncilor întunecate blocuri

Şi trec plutind pe-a nopţii neagră apă.

Fantome prinse-n diafane jocuri

Călcau mărunt văzduhul, fără tropot,

Ca cei ce poartă cauciuc la tocuri.

Apoi un sunet depărtat de clopot

Păru că bate-n aer tarantella

Şi ploaia se porni cu grabnic ropot.

Înfricoşat de freamătul acela

Ce se-nălţa vuind în vijelie,

Am zis: – Maestre, să deschid umbrela?

N-aş vrea să facem hidroterapie.

La anii tăi, o gripă subversivă

Îţi poate-aduce vreo pneumonie.

– Eu nu mă tem de moarte, dimpotrivă,

Răspunse el, – când ai murit o dată

E foarte greu să cazi în recidivă…

Această vorbă îmi păru ciudată.

Cuprins de-un fel de vagă presimţire,

Pândii pe-ascuns figura-i nemişcată.

– Nu m-ai luat cumva c-un plan subţire

Mai adineaori când ziceai, Magistre,

Că Iadul nu-i decât o-nchipuire?

El, mie: – Văd din vorbele-ţi sinistre

Că-n orice caz, Infernul pentru tine

Îşi va deschide negrele registre.

Destul am încercat a-ţi face bine.

Ca să te vindeci pentru totdeauna,

Ridică-te şi vino după mine…

Cu fulgere verzui creştea furtuna.

Rostind aceste nobile cuvinte

Prin care şi-a răscumpărat minciuna,

Maestrul a pornit-o înainte,

Pe când, sub cer de zgură şi aramă,

Eu mă ţineam în urma lui cuminte

Precum se ţine puiul după mamă.

II

„…E caddi comme corpo morto cade.”

Dante

„Pe-aici se intră-n braţele durerii,

Pe-aici se intră-n bezna subterană,

Precum afirmă Dante Alighieri.

M-a conceput o-nchipuire vană,

Un rafinat instinct de răzbunare,

Dar m-a-ntrecut mizeria umană.

Zadarnică e orice protestare.

Voi, cei ce-n lume aţi comis păcate,

Lăsaţi-vă năravul la intrare.”

Aceste vorbe, oarecum ciudate,

Citindu-le cu jumătate gură

Deasupra unei porţi dărăpănate,

Am zis: – Intrarea pare cam obscură…

N-ar fi prudent să renunţăm, Maestre?

Căci la un caz cumva de-ncurcătură,

Nu văd nici uşi deschise, nici ferestre

Pe unde teafăr să purced afară,

Utilizând resursele-mi pedestre…

El mi-a răspuns cu voce funerară:

– De ce te porţi acum ca fariseii,

Au vrei să-mi faci fantoma de ocară?

Priveşte cel puţin prin borta cheii,

Să ştiu că nu m-am ostenit degeaba.

Eu, lui: – Pardon! Aşa fac doar lacheii.

Începe tu! Ori m-ai luat cu graba,

Să-mi scoţi la urmă niscaiva ponoase?

(Şi-n gândul meu: „Se oţărăşte baba!”)

Ce interes avut-ai, ce foloase,

Ca să m-atragi cu vorbele-ţi viclene

Prin locurile-acestea dubioase?

Doar ştim noi că pe-aici, prin buruiene,

Se află o panteră-n libertate

Şi alte lighioane indigene.

Vrei să m-aplec din curiozitate,

Şi-n vreme ce nici nu gândesc cu gândul,

Vrun cerber să m-apuce pe la spate?…

Aşa vorbii, cu ochii spionându-l;

Iar la sfârşit cedarăm fiecare,

Când el, când eu, să stăm privind cu rândul.

Văzui atunci, aproape de intrare,

Un pudel gras şi plin de panglicuţe,

Cu scabie canină pe spinare.

O lebădă şi câteva maimuţe

Înconjurau dihania neroadă,

Ce se lăsase moale pe lăbuţe.

Cu gingiile neputând să roadă

Un beefsteak crud şi tare ca de piatră,

El sta sugând din propria lui coadă.

– Acest căţel ce toată ziua latră,

Rosti Maestrul cu-a lui voce tristă,

A fost un biet erou, lăsat la vatră.

– Cunosc! am zis cu nasul în batistă.

Dă-mi voie să-i dedic, fiindcă-i place,

Această rimă impresionistă…

– Vezi colo, între două vingalace,

Un om cu alfabetul la spinare,

Venind pe sub colină într-acoace?

Acela este tipograful care,

În primul tău poem, din zăpăceală,

ţi-a mutilat trei strofe lapidare.

Atunci la borta cheii, cu sfială,

Urmând ilustrei mele Călăuze,

Văzui o mutră plină de cerneală:

Un om trecea… Şi cele nouă Muze

Îl zgâriau, purtându-l sub escortă

Şi obligându-l să le ceară scuze.

– Degeaba cauţi, i-am strigat prin bortă,

Să scapi de blamul negrei tale fapte!

Sus, pe pământ, poetul te suportă,

Dar jos te-aşteaptă a lui Cain noapte,

Precum a zis Francesca da Rimini,

Infernul, cântul V, 107…

El s-a oprit pe creştetul colinei,

Înfricoşat de-această ameninţare,

Şi, neclintită-n tremurul luminii,

Statura lui s-a proiectat pe zare,

Încovoiată, lungă, amărâtă,

Ca un fantastic semn de întrebare…

Văzui apoi o namilă urâtă,

Un fel de baci cu sarica sub glugă,

Ce sta deoparte sprijinit în bâtă.

De propria lui umbră vrea să fugă,

Dar se trezea că-n juru-i gravitează,

Mânat de-o oarbă forţă centrifugă.

O clipă se oprea şi, cu emfază,

ţintea-n pământ căutătura-i proastă,

Apoi din nou pornea ca o sfârlează.

Acest Zoil, cu proza lui nefastă,

A pângărit de două ori pe lună

A Venerei stea limpede şi castă…

Atât Maestrul apucă să-mi spună.

În umbră se ivise-o albă pată,

Un corp suav ca un reflex de lună…

O blondă apariţie-ntristată

Plutea spre noi din umeda genune…

Şi-n întuneric, albu-i trup de fată,

Îngenuncheat ca pentru rugăciune

Şi luminos şi fin ca diamantul,

Părea-ncrustat în rocă de cărbune.

– Cu glas pierdut îşi caută amantul…

Ea are-n ochi misterul nopţii clare,

Pe buze – Amor şi-n inimă Neantul…

Iubirea ei crescuse ca o floare

Sub ziduri de făţarnică Gomoră,

O dulce-mpătimire arzătoare:

În ceasuri caste, mângâieri de soră.

Sărutul ei – văpaie purpurie,

Privirea – luminiş de auroră…

Şi-o clipă fu de-ajuns: pe veşnicie

Se risipiră toate, fără urmă,

Într-un fior de neagră isterie.

– Destul! Destul!… Simţeam cum mi se curmă

Viaţa-n piept, – cum vipere rebele

Se zvârcolesc în inima-mi şi scurmă…

Şi fără glas, cu capul gol sub stele, –

Văzând cum iarăşi piere-n fund, departe,

Fantoma tristă a iubirii mele,

M-am prăbuşit cu braţele-ntr-o parte,

Împins în gol de-o tainică povară,

Cum cade omul fulgerat de moarte.

Părea că peste sufletu-mi coboară

O noapte liniştită şi adâncă

Şi-n giulgii moi de umbre mă-nfăşoară

Apoi, cu ochii plini de visuri încă,

M-am scuturat ca dup-o catastrofă

Şi m-am trezit din nou pe-aceeaşi stâncă –

Pe care mă găseam în prima strofă.

Pe pieptul vesniciei


Pe pieptul veşniciei-mi pun urechea
Şi-ascult cum mă gândeşte Dumnezeu,
Cu ochiul minţii-mi cat în cer perechea
Ca-ntr-o oglindă… Doamne, care-s eu?

În gândul Tău, stufos ca o pădure,
Care e ramu-a cărui umbră sunt
Şi-al cărui foşnet tainic şi uşure
E cântecul pe care-acum Ţi-l cânt?

E verde? E uscat? E greu de floare
Sau poate-i un lăstar ce-a dat abia
Şi mâine-n zori, cu foarfece de soare,
Găsindu-l fără rost, îl vei tăia?


Demult sunt mort şi totuşi, când şi când,
Sub ţeasta goală-mi mai zvâcneşte-un gând
Ca un coşmar ce-mi răvăşeşte somnul
Şi-mi tulbură odihna întru Domnul.

Câţi ani s-au scurs? Sau câte veşnicii?
Mai sunt afară oare oameni vii?
Pe cer răsare tot acelaşi soare?
Mai înfloresc şi-acum salcâmii oare?
Mai trece viaţa din părinţi în prunci?
Şi codrul freamătă tot ca şi-atunci?

Sau poate lumea a pierit demult
Şi zgomotul ce-adeseori l-ascult
E numai plânsul sufletului meu
Ce-şi caută odihnă-n Dumnezeu.

Şi soarele demult poate s-a stins,
Şi întunericul ce m-a cuprins
E poate cel al vremii de apoi.
De ce nu pot să mă prefac strigoi?
Să ies să văd de-i ziuă ori amurg,
De-i primăvară ori de-i rodu-n pârg,
De se mai spun tot ca şi-atunci poveşti
Cu zâne şi cu feţi împărăteşti

Şi de iubita plânge tot mereu
Îngenuncheată pe mormântul meu.
Sau poate m-a uitat şi ea demult
Şi zgomotul ce-adeseori l-ascult
E cântul ei mânată de dorinţi
Sau poate-i plânsul bieţilor părinţi.

Şi paşii ce-i aud din lumea vie
Sunt paşii mamei care mă tămâie?
Sau poate e vecinul meu, strigoiul,
Ce pe morminte joacă tontoroiul
Şi iese-n lume ca o adiere?
Mai e mult oare până la-nviere?


Simt cum mi se scurge iubirea
din vene
în loc de sânge
se înghesuie particule invizibile
şi lacrimile unui dor
nestins
se zbat ca păsările cerului
prinse în vârtejul neiertător
al unei tristeţi
care doboară prezentul
făcând loc unei îndoieli
ucigătoare.

O coardă mi s-a rupt
şi inima mi se tânguie
ca o violină
pierdută singură
într-un concert de Brahms.


Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme…

Facand lumina in mine


Facând lumina în mine
Se-ntuneca în jur,
Când se apropie zorii,
La mine se-nsereaza
Nu pot vedea si-n afara
Si-nlauntru în acelasi timp.
Fructele, florile, fiarele
Le pot inventa numai când nu le gasesc.
Nimic din ce ascund nu traieste
Dincolo de hotarele mele.
Niciodata, niciodata nu se va sparge
Echilibrul perfect
Care doarme-ntre lume
Si sufletul meu?
Numai pentru ca nu exista-n afara
Îl vad în mine-atât de limpede pe Dumnezeu?

Reflex

Vazduhul e un ocean
Tulbure uneori,
Altadata curat,
Dar niciodata destul de transparent
Pentru ca fiintele
Care traiesc acolo sus
Pe plajele lui
Sa ne poata zari
Prinsi in malul adancurilor
Si sa plonjeze,
tinandu-si respiratia
Pana la noi,
Dar, vazandu-ne,
Nu si-ar inchipui
Ca se rasfrang
Ele insele in noroi?