Latest Entries »

Camuflaj

Am putea cere paradisului
Mai mult decăt să fie asemenea
Cuibului de răndunică?
Pe dinlăuntru
Imaculat,strălucitor,
Căptuşit cu fulgi
Ca de îngeri,
Pe dinafară
Lut zgrunţuros,
Un perfect camuflaj
Căruia noi îi spunem-
Cu atăta precauţie-
Moarte.

Advertisements

O umbrã a ierbii,
Ce poate fi mai firav
Decât o umbrã a ierbii,
Decât o linie subþire de noapte
În lumina cotropitoare şi rea,
Ce poate fi mai eroic
Decât o umbrã a ierbii
Escaladatã cu greu
De-o umbrã la fel de stinsã
De buburuzã?
Desprinse de mult de formele
Pe care le întorc împotriva luminii
Şi existând patetic
În dupã-amiaza toridã:
O umbrã de buburuzã urcând
Chinuitor
O umbrã de iarbã,
Ce poate fi mai firav
Şi mai imposibil de şters?

ngeri bãtuþi cu pietre
Care mai au tãria
Sã nu se-ndepãrteze în vãzduh
Îmi cer, rãniþi
ªi frânþi de obosealã, gãzduire
ªi-n timp ce încã fâlfâie uºor
Adorm umili ºi fragezi prin caiete,
Trãgându-ºi doar în somn
Când li se face frig
Câte o filã albã peste aripi.
Dimineaþa ºtiu cã n-am visat
Dupã amprentele penelor pe pagini
ªi mã grãbesc sã le memorez
Înainte de a-mi fi confiscate
Ca sã se decreteze specii noi
De pãsãri de pradã.


Într-o zi trebuie să vină
Cineva dinspre moarte,
Într-o zi mi se va spune
Cum e mai departe.
Într-o zi mă vor învăța, sînt sigură,
Cum trebuie să mă port
Pe partea cuvintelor dinspre nord.
Va trebui să înțeleg din vreme
Ce să răspund cînd or să mă cheme
Și ce să fac din clipa-n care scapăt,
Căci nu se poate
Să mai fiu silită
S-o iau de la capăt
Tot nepregătită.

Cine merge înainte
Si nu întoarce capul
S-a parasit pe sine în urma;
Cine alearga
De spaima o face
Sa nu fie ajuns
De el însusi;
Cine nu-si spune telul
Se teme
Sa nu se gaseasca
Pe sine acolo,
Ca si cum umbra
N-ar fi chiar balta de întuneric
Scurs prin venele noastre deschise
Din dorinta de-a înainta…


Trupul meu
Nu-i decat armura
Pe care un arhanghel
Si-a ales-o sa treaca prin lume
Si, astfel travestit,
Cu aripile impachetate
Inlauntru,
Cu viziera zambetului
Coborata etans peste fata,
Patrunde in iuresul luptei,
Se lasa-acostat cu mascari,
Improscat cu priviri,
Si chiar mangaiat
Pe platosa rece a pielii
Sub care repulsia cloceste
Ingerul exterminator.

The death of Barbara Radziwiłł (Józef Simmler)

Atât de putine lucruri ma pricep sa fac
Nici piersici ca piersicii,
Nici struguri ca via,
Nici macar nuci
Ca arborii cu umbra amara
Si fosnet usor,
Un singur lucru stiu sa fac
Cu o pricepere extraordinara:
Stiu sa mor.

Nu ma laud,
Stiu sa mor cum putini oameni stiu –
Ma învelesc întâi în tacere,
Apoi în pustiu
Si pornesc astfel încet, un pas,
Înca un pas, si înca un pas,
Pâna nu se mai vede din mine
Decât un glas
Asezat somptuos
În al cartii sicriu.

Nu ma laud,
Credeti-ma, stiu sa mor
Si stiu, mai ales, sa înviu,
Dar asta e, bineînteles,
Mult mai usor.

Hugh Glass from The revenant


Mi-e atât de frig,
Încât cred că
Aş mai putea fi salvată
Numai asemenea acelor îngheţaţi
Care erau cusuţi
În burţile animalelor
Să se încălzească
Şi încotoşmăniţi bine
În şuba îndurerată,
Năclăiţi în sânge de jivine
Mai veneau pe lume o dată.
Prea departe de
Flăcările din iad,
Am îngheţat
În singurătatea mea îngerească,
Dar cine-i în stare
Să-şi deschidă coastele
Ca să mă primească?


Singurătatea e un oraş

În care ceilalţi au murit,

Străzile sunt curate,

Pieţele goale,

Totul se vede deodată

Dilatat în pustiul

Atât de limpede sortit.

Singurătatea e un oraş

În care ninge enorm

Şi nici un pas

Nu profanează lumina

Depusă în straturi,

Şi numai tu, ochiul treaz

Deschis peste cei care dorm,

Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi

De-atâta tăcere şi neprihană

În care nimeni nu luptă

Şi nu e minţit,

Unde-i prea clară

Ca să mai doară

Până şi lacrima de animal părăsit.

În valea

Dintre suferinţă şi moarte,

Singurătatea e un oraş fericit.

Imn


Rasari de unde ochii mei nu vad
Si cresti spre unde vazul meu n-ajunge,
Pod infrunzit, intins peste prapad,
Materie prima pentru cruce;

Stalp fraged sustinand cu frcute cerul,
Al binelui si-al raului egal,
Prin care curge, seva, adevarul
Incolacit de sarpele vasal;

Sens rasturnat al lumilor vazute,
Cu radacinile intoarse in vazduh
Pe ale carui frunze, stranii plute,
Trece pe raul mortii cate-un duh;

Inalta barbatie din pamant,
Maternitate pururea fecioara,
Fosneste-ma in fiecare vant
Si-nvata-ma sa mor a doua oara.