Pe pieptul veşniciei-mi pun urechea
Şi-ascult cum mă gândeşte Dumnezeu,
Cu ochiul minţii-mi cat în cer perechea
Ca-ntr-o oglindă… Doamne, care-s eu?
În gândul Tău, stufos ca o pădure,
Care e ramu-a cărui umbră sunt
Şi-al cărui foşnet tainic şi uşure
E cântecul pe care-acum Ţi-l cânt?
E verde? E uscat? E greu de floare
Sau poate-i un lăstar ce-a dat abia
Şi mâine-n zori, cu foarfece de soare,
Găsindu-l fără rost, îl vei tăia?
Demult sunt mort şi totuşi, când şi când,
Sub ţeasta goală-mi mai zvâcneşte-un gând
Ca un coşmar ce-mi răvăşeşte somnul
Şi-mi tulbură odihna întru Domnul.
Câţi ani s-au scurs? Sau câte veşnicii?
Mai sunt afară oare oameni vii?
Pe cer răsare tot acelaşi soare?
Mai înfloresc şi-acum salcâmii oare?
Mai trece viaţa din părinţi în prunci?
Şi codrul freamătă tot ca şi-atunci?
Sau poate lumea a pierit demult
Şi zgomotul ce-adeseori l-ascult
E numai plânsul sufletului meu
Ce-şi caută odihnă-n Dumnezeu.
Şi soarele demult poate s-a stins,
Şi întunericul ce m-a cuprins
E poate cel al vremii de apoi.
De ce nu pot să mă prefac strigoi?
Să ies să văd de-i ziuă ori amurg,
De-i primăvară ori de-i rodu-n pârg,
De se mai spun tot ca şi-atunci poveşti
Cu zâne şi cu feţi împărăteşti
Şi de iubita plânge tot mereu
Îngenuncheată pe mormântul meu.
Sau poate m-a uitat şi ea demult
Şi zgomotul ce-adeseori l-ascult
E cântul ei mânată de dorinţi
Sau poate-i plânsul bieţilor părinţi.
Şi paşii ce-i aud din lumea vie
Sunt paşii mamei care mă tămâie?
Sau poate e vecinul meu, strigoiul,
Ce pe morminte joacă tontoroiul
Şi iese-n lume ca o adiere?
Mai e mult oare până la-nviere?
Simt cum mi se scurge iubirea
din vene
în loc de sânge
se înghesuie particule invizibile
şi lacrimile unui dor
nestins
se zbat ca păsările cerului
prinse în vârtejul neiertător
al unei tristeţi
care doboară prezentul
făcând loc unei îndoieli
ucigătoare.
O coardă mi s-a rupt
şi inima mi se tânguie
ca o violină
pierdută singură
într-un concert de Brahms.
Fleurs du poem 