Category: Demostene Andronescu


Pe pieptul vesniciei


Pe pieptul veşniciei-mi pun urechea
Şi-ascult cum mă gândeşte Dumnezeu,
Cu ochiul minţii-mi cat în cer perechea
Ca-ntr-o oglindă… Doamne, care-s eu?

În gândul Tău, stufos ca o pădure,
Care e ramu-a cărui umbră sunt
Şi-al cărui foşnet tainic şi uşure
E cântecul pe care-acum Ţi-l cânt?

E verde? E uscat? E greu de floare
Sau poate-i un lăstar ce-a dat abia
Şi mâine-n zori, cu foarfece de soare,
Găsindu-l fără rost, îl vei tăia?

Advertisements


Demult sunt mort şi totuşi, când şi când,
Sub ţeasta goală-mi mai zvâcneşte-un gând
Ca un coşmar ce-mi răvăşeşte somnul
Şi-mi tulbură odihna întru Domnul.

Câţi ani s-au scurs? Sau câte veşnicii?
Mai sunt afară oare oameni vii?
Pe cer răsare tot acelaşi soare?
Mai înfloresc şi-acum salcâmii oare?
Mai trece viaţa din părinţi în prunci?
Şi codrul freamătă tot ca şi-atunci?

Sau poate lumea a pierit demult
Şi zgomotul ce-adeseori l-ascult
E numai plânsul sufletului meu
Ce-şi caută odihnă-n Dumnezeu.

Şi soarele demult poate s-a stins,
Şi întunericul ce m-a cuprins
E poate cel al vremii de apoi.
De ce nu pot să mă prefac strigoi?
Să ies să văd de-i ziuă ori amurg,
De-i primăvară ori de-i rodu-n pârg,
De se mai spun tot ca şi-atunci poveşti
Cu zâne şi cu feţi împărăteşti

Şi de iubita plânge tot mereu
Îngenuncheată pe mormântul meu.
Sau poate m-a uitat şi ea demult
Şi zgomotul ce-adeseori l-ascult
E cântul ei mânată de dorinţi
Sau poate-i plânsul bieţilor părinţi.

Şi paşii ce-i aud din lumea vie
Sunt paşii mamei care mă tămâie?
Sau poate e vecinul meu, strigoiul,
Ce pe morminte joacă tontoroiul
Şi iese-n lume ca o adiere?
Mai e mult oare până la-nviere?

Climat

În mine ieri a fost aşa furtună
Că nu credeam să-mi scape nimic teafăr!
Şi nu credeam pe cer să mai rămână
Nedezrădăcinat nici un luceafăr.
Însă, treptat, s-a potolit furtuna
Şi s-a pornit o ploaie înspumată
Plângând m-am uşurat de parcă mâna
Lui Dumnezeu mi-a luat durerea toată.
Şi-acum e-n mine-o linişte de parcă
M-am logodit în taină cu tăcerea,
Din amintire însă, udă leoarcă,
Ca o pădure fumegă durerea.
Şi aburii ce urcă pe-ndelete
Şi-n văgăuni lăuntrice s-adună
De suflet sunt sorbiţi ca de-un burete,
Şi ştiu că mâine fi-va iar furtună.

Regrete

Sleeping Beauty (Thomas Spence)

Sleeping Beauty (Thomas Spence)

Atât de dor îmi este câteodată De mângâieri,de galeşi ochi de fată                                                Cu pleoape moi şi tremurări în gene Sub cari se tolănesc priviri viclene,             Şi-atât de obosit sunt de-aşteptări,             Mi-e buza arsă de nesărutări                                           Mă dor dorinţi ce-n mine-au putrezit,           De nevibrări mi-e sufletu-nmpietrit, Sunt cimitir de doruri ne-mplinite           Şi de păcate nepăcătuite,                       De pofte moi care mustesc în mine                                                Şi mă framantă ca pe orişicine, Dar nu-şi găsesc izvorul să se-adape.       Mă dor priviri ce le-am ucis sub pleoape, Mă dor şi gânduri, şi-amintiri mă dor, De ochii tăi adânci şi mari mi-e dor,           M-aplec şi plâng peste trecutul meu                                                Cu lacrimi ce se varsă-n Dumnezeu.

Shipwreck(Caspar David Friedrich)

Shipwreck (Caspar David Friedrich)

Cu sufletul stâlcit, cu arca spartă,
Nu mai aștept s-ajung nici un liman;
Plutesc bătut de vânturi și de soartă
Pe marea asta neagră de catran.
E prea târziu să mai ridic catargul
Și pânzele surpate de furtună,
Nu mă mai vor nici ţărmur’le, nici largul,
Nici portul pitulat de după lună.
În sens invers, sporind parcă misterul,
O altă arcă-ngână pe a mea,
S-a clătinat din amintire cerul
Și-n balta neagră s-a surpat o stea.
Dar n-o culeg, o las în smârc să moară
Ce-i dacă moare? Sunt atâtea sus!
Să-și dea și cerul jertfa lui de pară;
În mine-atâtea stele au apus!