În mine ieri a fost aşa furtună
Că nu credeam să-mi scape nimic teafăr!
Şi nu credeam pe cer să mai rămână
Nedezrădăcinat nici un luceafăr.
Însă, treptat, s-a potolit furtuna
Şi s-a pornit o ploaie înspumată
Plângând m-am uşurat de parcă mâna
Lui Dumnezeu mi-a luat durerea toată.
Şi-acum e-n mine-o linişte de parcă
M-am logodit în taină cu tăcerea,
Din amintire însă, udă leoarcă,
Ca o pădure fumegă durerea.
Şi aburii ce urcă pe-ndelete
Şi-n văgăuni lăuntrice s-adună
De suflet sunt sorbiţi ca de-un burete,
Şi ştiu că mâine fi-va iar furtună.
Archive for March, 2017
The end of a song (Edmund Balire Leigthon)
Sonetul CXVI
Unirea sufletelor mari nu are
Hotar, iubirea nu-i iubire dacă
Se schimbă cînd întîmpină schimbare
Sau cînd se pleacă celui care pleacă.
O, nu ! Iubirea-i far aprins oricînd,
Furtunile şi bezna să le-nfrunte ;
Stea navelor ce rătăcesc, purtînd
Comori ce nu se ştiu sub-nalta punte.
Ea nu-i nebunul timpului, chiar dacă
Obraji şi buze roşii-i cad sub coasă.
Prin vreme trece fără ca să treacă,
Oricît i-ar fi ursita de tăioasă.
De nu-i aşa şi totu-i născocire,
Nicicînd n-am scris, nicicînd n-a fost iubire !
Sonetul CXXIV
Iubirea mea de-ar fi copil de rege,
Ar fi pripasul soartei, slujitor
Iubit de timp sau frînt de aspra-i lege,
Boz între bozi sau floare între flori.
Dar nu-i, căci ea e mai presus de toate,
De fastul sclipitor şi n-o loveşte
Cîrtirea josniciei prea plecate
De-a cărei modă timpu-i prins ca-n cleşte.
Politica, această rătăcire,
N-o sperie cu iţele-i de-un ceas ;
Iubirea-i singură-n desăvîrşire
Şi pururi neschimbată mi-a rămas.
Nebunii timpului îmi sînt chezaşii :
Mor ca martiri, trăind ca ucigaşii !
Sonetul CXLVI
Biet suflet, miez in josnica-mi plamada,
Izbit de razvratirile vietii,
De ce-n adanc durerile te prada
Si inafara-ti auresti peretii?
De ce-ti dai totul pe-un folos de-o clipa
Impodobind castelul naruit?
Lasi viermilor nebuna ta risipa?
Asa va fi obstescul tau sfarsit?
Mai bine-aduna tu din trup tarie,
Comoara din adanc imbelsugand;
Da zgura clipelor pe vesnicie,
Fii plin de tine sub vestmant de rand.
Sa iei din moarte ce ia ea din fire,
Caci moartea mortii-nseamna nemurire.
Sonetul CXXIX
Risipa sulfetului in rusine
E un desfrau, dar pan` la desfranare,
Ucide, minte, rau e cu oricine,
Salbatic e si fara de-ndurare;
Greu de-ncantat, dar lesne de-njosit,
Mult urmari, dar greu de prins in brate;
Urat de toti ca un carlig zvarlit
Spre pestii lacomi gata sa-l inhate,
Nebun si cand ravneste si cand are
Cumplit in urmarire si la panda;
Ascunde-n ochi priviri amagitoare
Ce-nvaluie pe cei ce vor s-ascunda.
Toti stiu aceasta, dar uitand-o cad,
Crezand in cerul care-i duce-n iad!
Sonetul CXXXIX
Nu-mi cere sa-nteleg intregul rau
Pe care-asprimea ta in piept mi-l scrie;
Nu ochii ma ucid, ci glasul tau;
Ucide-ma, dar nu cu maiestrie!
Zi-mi ca iubesti pe altul! Nu-ti voi cere
Decat sa nu-mi ascunzi privirea ta.
De ce sa viclenesti cand ai putere
Si eu in aparare nu-mi pot sta.
Si totusi iert! Iubito, stii prea bine
Ca ochii tai mi-au fost vrajmasi de moarte;
Intoarce-ti, dar, vrajmasii de la mine,
Sageata lor spre altii sa o poarte.
Mai bine nu! Cu ei acum as vrea
Sa ma ucizi, sa uit de jalea mea!
Sonetul XCIX
Am dojenit intaia viorea: „De unde ai parfumul, dulce hoata?
N-o fi al celui ce mi-e drag cumva?
Dar purpura pe care-o porti pe fata
Acelasi sange nu i-a fost vopsea?”
Iti fura crinul albul mainii tale
Iar marghiranul paru-n unde line
Si ca pe spini stau rozele cand pale,
Cand inrosindu-se ca nu-s ca tine.
Nici rosie, nici alba alta floare
Mireasma ta o poarta drept cununa,
Dar pentru jaf, desi-i stralucitoare,
Un vierme care-o roade te razbuna.
Stiu multe flori si toate, cu duiumul
Iti fura si culoarea si parfumul.
Sonetul LVI
Refa-ti puterile ca sa nu-ti para
Ca-s prea firave pentru pofta ta
Pe care-o saturi azi, dar maine, iara,
La fel de lacoma va arata.
Flamanzii ochi ce azi ii vei inchide
indestulati de tot ce-au strans in ei,
maini iarasi vor privi, dar nu ucide
prin truda lor lumina dragostei.
Sa fie despartirea ca o mare
pe tarmii careia, cuprinsi de dor,
vin zilnic doi logodnici, fiecare
visand minunea re-ntalnirii lor;
Sau fie ca o iarna grea, amara,
ce intreieste dorul dupa vara.
Sonetul CXXVIII
O, cantul meu, cand degetele tale
bat clapele de lemn in tact usor
si corzile scot sunete domoale
vrajindu-ma prin armonia lor,
Atuncea pizmui clapa ce tresare
si iti saruta-a degetelor raza,
in timp ce buzele, mai ravnitoare,
privesc spre clape si se rusineaza…
O, buzele cum ar dori oricand
in locul clapelor de lemn sa fie
cand mana-ti peste clape trece bland
si-ncanta lemnul mort, nu gura vie…
Deoarece incanti claviatura,
da- ti degetele ei, dar mie gura.
Sonetul CXLVII
Ca-n friguri dragostea ma arde, inca
vrand tot ce-i face boala si mai grea;
din toate cele ce-i fac rau mananca
si, nesatula, tot mai multe vrea.
Vraci dragostei, preainvata-mi minte,
vazand ca n-o urmez m- a parasit;
cand nu asculta de invataminte,
iubirea-si tese propriul ei sfarsit.
N-am leac nici eu, nici mintea mea nu are,
ma pierd intr-un necontenit delir;
in gand si-n vorbe-s prins de aiurare
si lucruri fara noima le insir,
Caci alba te-am visat cu chip feeric,
dar tu esti iad si-al noptii intuneric.
Sonetul CXLIX
Poti spune, crudo, ca nu tin la tine
cand, pagubind, cu tine m-am legat?
ca te- am uitat cand uit mereu de mine,
cand ,scump tiran, de tine-s fermecat?
Prieteni am in ciuda urii tale?
ti-am lingusit vrajmasii care-i ai?
cand ma certai nu ma umpleam de jale?
nu-mi blestemam prea irositul trai?
Ce dar deosebit ma-ncoroneaza
ca eu sa te dispretuiesc semet
cand iti iubesc pacatele si-o raza
din ochiul tau mi-e giuvaier de pret?
Uraste-ma, desi, oricum, te sorb;
iubesti pe cei ce vad iar eu sunt orb!
Sonetul CLI
Prea tanara, iubirea n-are minte
si totusi mintea mea din ea se naste;
deci, mincinosule, sa iei aminte
ca-n vina mea pe-a ta o poti cunoaste.
Tu m-ai tradat si eu tradez, la randu-mi,
ce am mai bun, prin carnea tradatoare;
si daca spun ca-dor invinge gandu-mi,
atuncea carnea mea, cum minte n-are,
se-nalta si te-arata drept trofeul
de pret al ei si, mandra, se mandreste
ca-i roaba ta sarmana si-i esti zeul
si langa tine staruie fireste.
Nu-i cugetul gresit ca-i spun “Iubire”;
doar ea imi da si zbor si prabusire.
It was how we began. Your mouth against mine, your fingers tracing along the back of my neck.
You asked me to imagine what it must have beek like, for the first two people who fell in love; before the word „love” was conceived.
You said it felt like that for you. Like we existed in a time before love-as though we were wainting for the word to catch up to the feeling.
Aragorn from The lord of the rings
All that is gold does not glitter,
Not all those who wander are lost;
The old that is strong does not wither,
Deep roots are not reached by the frost.
From the ashes a fire shall be woken,
A light from the shadows shall spring;
Renewed shall be the blade that was broken,
The crownless again shall be king.
Fleurs du poem 