Category: George Topârceanu


Infernul

La Divina commedia di Dante (Domenico di Michelino)

„Allor si mosse, ed io gli tenni dietro.”

Dante

… Trudit apoi, m-am aşezat pe-o stâncă.

La capătul călătoriei mele

Se deschidea prăpastie adâncă.

Şi străbătând a norilor perdele

Cu-nveninate ace de lumină,

Sclipeau în întuneric şapte stele.

Eu le simţeam arsura pe retină

Şi-n van mă apăram, cu faţa-ntoarsă,

De raza lor caustică şi fină.

Simţii atunci că-n juru-mi se revarsă

Un pal amurg ce umple de-ntristare

Văzduhul mirosind a piatră arsă.

Şi-n aburi de pucioasă, pe cărare,

Văzui venind spre mine fără grabă

Un om cu nasul dezolat şi mare.

Părea că Cerul pe figura-i slabă

A pus stigmatul dragostei şi-al urii,

Eternizând profilul lui de babă:

Tristeţe-amară-n colţurile gurii,

O frunte devastată de furtună

Şi de-ale vremii nobile injurii.

Purta pe cap o veştedă cunună

Şi-n ochii lui părea că, deopotrivă,

Melancolia lumii-ntregi s-adună.

Aşa, din vasta vremii perspectivă,

El cobora-n tăcere către mine,

Ţinând în gol privirea-i corosivă.

– De unde vii şi cine eşti, străine?

L-am întrebat, abia şoptind cuvântul.

– Eu viu de unde nimeni nu mai vine…

De şase veacuri m-a-nghiţit pământul.

Viaţa-mi dete vitrega Firenze,

Şi la Ravena mi-am găsit mormântul.

Poet am fost şi-n libere cadenţe

Cântai Amorul ce-mi robi toţi anii,

Din pragul tristei mele-adolescenţe.

Dar vrând să-mpac a’ patriei zâzanii,

Mărunte intrigi, lupte intestine,

Cu ură grea m-au prigonit duşmanii.

În crud exil, pribeag prin ţări străine,

Visai atunci o vastă trilogie

Pe care-am prins-o-n şiruri de terţine

Săpate în granit pe veşnicie;

Şi ca o răzbunare milenară

Am publicat Divina Comedie.

Un op, pe care anii-l îngropară

Sub comentarii sterpe şi pedante,

Ce-mi fac contemporanii de ocară…

– Cum, tu, eşti tu nefericitul Dante,

Cel care-a Morţii jalnice mistere

Le-a evocat în rapsodii vibrante?

Nu pot, Maestre, nici n-am precădere

Să te slăvesc aşa cum se cuvine!…

Dar mult aş vrea, spre umedele sfere,

În patria eternelor suspine

Să mă conduci, precum odinioară

Virgiliu te-a călăuzit pe tine.

El, mie: – Oare, crezi că tot ce zboară,

Cum zice un adagiu, – se mănâncă?

Fiindc-ai scris o cronică uşoară,

Nici superficială, nici adâncă,

Vrei să-ţi servesc acum de cicerone?…

– Nici tu, Maestre, nu scriseseşi încă

La început, decât vreo cinci Canzone,

O carte plină de elucubraţii

Şi câteva sonete monotone.

Dar lui Virgiliu i-ai intrat în graţii

(Adăugai, văzându-l că rezistă), –

El se purta mai bine cu confraţii…

– Epoca voastră materialistă

Mi-a zdruncinat credinţa de-altădată, –

O-ntoarse el. Infernul nu există,

Sau cel puţin eu unul niciodată

Nu l-am văzut decât cu ochii minţii,

Orbit de-o superstiţie uzată.

Eu, lui: – Acestea-s roadele Ştiinţei!

Concepţia lui Strauss şi-a lui Nietzsche,

De care mi s-au strepezit toţi dinţii!

Dar cel puţin te-ai întrebat ce-ar zice

În clipa asta, dacă fără veste

Te-ar auzi divina Beatrice?

El mi-a răspuns placid: – Amorul este

Un ce banal, prin care Firea drege

A Nimicirii opere funeste;

Un van instinct, de sub a cărui lege

Nici microorganismele nu scapă.

Eu, lui: – Atât? El, mie: – Se-nţelege!…

Văzui atunci în linişte cum crapă

A stâncilor întunecate blocuri

Şi trec plutind pe-a nopţii neagră apă.

Fantome prinse-n diafane jocuri

Călcau mărunt văzduhul, fără tropot,

Ca cei ce poartă cauciuc la tocuri.

Apoi un sunet depărtat de clopot

Păru că bate-n aer tarantella

Şi ploaia se porni cu grabnic ropot.

Înfricoşat de freamătul acela

Ce se-nălţa vuind în vijelie,

Am zis: – Maestre, să deschid umbrela?

N-aş vrea să facem hidroterapie.

La anii tăi, o gripă subversivă

Îţi poate-aduce vreo pneumonie.

– Eu nu mă tem de moarte, dimpotrivă,

Răspunse el, – când ai murit o dată

E foarte greu să cazi în recidivă…

Această vorbă îmi păru ciudată.

Cuprins de-un fel de vagă presimţire,

Pândii pe-ascuns figura-i nemişcată.

– Nu m-ai luat cumva c-un plan subţire

Mai adineaori când ziceai, Magistre,

Că Iadul nu-i decât o-nchipuire?

El, mie: – Văd din vorbele-ţi sinistre

Că-n orice caz, Infernul pentru tine

Îşi va deschide negrele registre.

Destul am încercat a-ţi face bine.

Ca să te vindeci pentru totdeauna,

Ridică-te şi vino după mine…

Cu fulgere verzui creştea furtuna.

Rostind aceste nobile cuvinte

Prin care şi-a răscumpărat minciuna,

Maestrul a pornit-o înainte,

Pe când, sub cer de zgură şi aramă,

Eu mă ţineam în urma lui cuminte

Precum se ţine puiul după mamă.

II

„…E caddi comme corpo morto cade.”

Dante

„Pe-aici se intră-n braţele durerii,

Pe-aici se intră-n bezna subterană,

Precum afirmă Dante Alighieri.

M-a conceput o-nchipuire vană,

Un rafinat instinct de răzbunare,

Dar m-a-ntrecut mizeria umană.

Zadarnică e orice protestare.

Voi, cei ce-n lume aţi comis păcate,

Lăsaţi-vă năravul la intrare.”

Aceste vorbe, oarecum ciudate,

Citindu-le cu jumătate gură

Deasupra unei porţi dărăpănate,

Am zis: – Intrarea pare cam obscură…

N-ar fi prudent să renunţăm, Maestre?

Căci la un caz cumva de-ncurcătură,

Nu văd nici uşi deschise, nici ferestre

Pe unde teafăr să purced afară,

Utilizând resursele-mi pedestre…

El mi-a răspuns cu voce funerară:

– De ce te porţi acum ca fariseii,

Au vrei să-mi faci fantoma de ocară?

Priveşte cel puţin prin borta cheii,

Să ştiu că nu m-am ostenit degeaba.

Eu, lui: – Pardon! Aşa fac doar lacheii.

Începe tu! Ori m-ai luat cu graba,

Să-mi scoţi la urmă niscaiva ponoase?

(Şi-n gândul meu: „Se oţărăşte baba!”)

Ce interes avut-ai, ce foloase,

Ca să m-atragi cu vorbele-ţi viclene

Prin locurile-acestea dubioase?

Doar ştim noi că pe-aici, prin buruiene,

Se află o panteră-n libertate

Şi alte lighioane indigene.

Vrei să m-aplec din curiozitate,

Şi-n vreme ce nici nu gândesc cu gândul,

Vrun cerber să m-apuce pe la spate?…

Aşa vorbii, cu ochii spionându-l;

Iar la sfârşit cedarăm fiecare,

Când el, când eu, să stăm privind cu rândul.

Văzui atunci, aproape de intrare,

Un pudel gras şi plin de panglicuţe,

Cu scabie canină pe spinare.

O lebădă şi câteva maimuţe

Înconjurau dihania neroadă,

Ce se lăsase moale pe lăbuţe.

Cu gingiile neputând să roadă

Un beefsteak crud şi tare ca de piatră,

El sta sugând din propria lui coadă.

– Acest căţel ce toată ziua latră,

Rosti Maestrul cu-a lui voce tristă,

A fost un biet erou, lăsat la vatră.

– Cunosc! am zis cu nasul în batistă.

Dă-mi voie să-i dedic, fiindcă-i place,

Această rimă impresionistă…

– Vezi colo, între două vingalace,

Un om cu alfabetul la spinare,

Venind pe sub colină într-acoace?

Acela este tipograful care,

În primul tău poem, din zăpăceală,

ţi-a mutilat trei strofe lapidare.

Atunci la borta cheii, cu sfială,

Urmând ilustrei mele Călăuze,

Văzui o mutră plină de cerneală:

Un om trecea… Şi cele nouă Muze

Îl zgâriau, purtându-l sub escortă

Şi obligându-l să le ceară scuze.

– Degeaba cauţi, i-am strigat prin bortă,

Să scapi de blamul negrei tale fapte!

Sus, pe pământ, poetul te suportă,

Dar jos te-aşteaptă a lui Cain noapte,

Precum a zis Francesca da Rimini,

Infernul, cântul V, 107…

El s-a oprit pe creştetul colinei,

Înfricoşat de-această ameninţare,

Şi, neclintită-n tremurul luminii,

Statura lui s-a proiectat pe zare,

Încovoiată, lungă, amărâtă,

Ca un fantastic semn de întrebare…

Văzui apoi o namilă urâtă,

Un fel de baci cu sarica sub glugă,

Ce sta deoparte sprijinit în bâtă.

De propria lui umbră vrea să fugă,

Dar se trezea că-n juru-i gravitează,

Mânat de-o oarbă forţă centrifugă.

O clipă se oprea şi, cu emfază,

ţintea-n pământ căutătura-i proastă,

Apoi din nou pornea ca o sfârlează.

Acest Zoil, cu proza lui nefastă,

A pângărit de două ori pe lună

A Venerei stea limpede şi castă…

Atât Maestrul apucă să-mi spună.

În umbră se ivise-o albă pată,

Un corp suav ca un reflex de lună…

O blondă apariţie-ntristată

Plutea spre noi din umeda genune…

Şi-n întuneric, albu-i trup de fată,

Îngenuncheat ca pentru rugăciune

Şi luminos şi fin ca diamantul,

Părea-ncrustat în rocă de cărbune.

– Cu glas pierdut îşi caută amantul…

Ea are-n ochi misterul nopţii clare,

Pe buze – Amor şi-n inimă Neantul…

Iubirea ei crescuse ca o floare

Sub ziduri de făţarnică Gomoră,

O dulce-mpătimire arzătoare:

În ceasuri caste, mângâieri de soră.

Sărutul ei – văpaie purpurie,

Privirea – luminiş de auroră…

Şi-o clipă fu de-ajuns: pe veşnicie

Se risipiră toate, fără urmă,

Într-un fior de neagră isterie.

– Destul! Destul!… Simţeam cum mi se curmă

Viaţa-n piept, – cum vipere rebele

Se zvârcolesc în inima-mi şi scurmă…

Şi fără glas, cu capul gol sub stele, –

Văzând cum iarăşi piere-n fund, departe,

Fantoma tristă a iubirii mele,

M-am prăbuşit cu braţele-ntr-o parte,

Împins în gol de-o tainică povară,

Cum cade omul fulgerat de moarte.

Părea că peste sufletu-mi coboară

O noapte liniştită şi adâncă

Şi-n giulgii moi de umbre mă-nfăşoară

Apoi, cu ochii plini de visuri încă,

M-am scuturat ca dup-o catastrofă

Şi m-am trezit din nou pe-aceeaşi stâncă –

Pe care mă găseam în prima strofă.

Advertisements

Cioara

Crow

Câmpul alb, ca un cearşaf,
Până-n zări se desfăşoară…
Sus pe-un stâlp de telegraf,
S-a oprit din zbor o cioară,

Nemişcată-n vârf de par
Ca o acvilă pe-un soclu,
Oacheşă ca un hornar
Şi macabră ca un cioclu;

Neagră ca un as de pică,
Sub nemărginitul cer;
Singuratică şi mică
Cât o boabă de piper;

Gârbovă ca o feştilă
Într-un cap de lumânare;
Ca o mutră imobilă
De harap cu nasul mare,

Dar sinistră şi pârlită
De la coadă până-n plisc,
Ca o pajură trăsnită
Într-un vârf de obelisc;

Încrustată-n atmosferă
Ca un ou de ciocolată;
Amarâtă şi stingheră
Ca o prună afumată;

Cu alura interlopă
Ca un muzicant în frac,
Cuvioasă ca un popă
Şi smolită ca un drac;

Demnă, ca un om celebru;
Mistică şi fără chef
Ca un basorelief
De pe-un monument funebru;

Incomodă-n soare, ca
Un gunoi în ochi; nefastă
Ca un chibiţ ce-ţi stă-n coastă
La un joc de bacara;

Suspendată ca o notă
Pe un portativ gigant;
Slută, ca o hotentotă
Părăsită de amant.

Mică-n mijlocul naturii
Ca un fir de praf de puşcă;
Neagră cum e cerul gurii
La un câine care muşcă.

Cruntă ca o vînătaie
Cauzată-n match de box;
Ca un bulgăre de cox
Care-a stat o noapte-n ploaie;

Resemnată, ca-n vitrină
O reclamă pentru vulg,
Şi uşoară ca un fulg
De funingine-n lumină;

Tristă ca un crep de doliu
În văzduhul diafan, –
Ca un punct aerian
Pe-al zăpezii alb orgoliu;

Stranie ca un ponos
Al priveliştei de cretă;
Solitară şi cochetă
Ca un cuc de abanos;

Neagră ca o muscă-n lapte,
Şi fantastică-n contur,
Ca un miez adânc de noapte
Cu lumină împrejur;

Fină ca o acadea
De ţiţei topit la soare;
Prinsă-n falduri de ninsoare
Ca un fiong de catifea;

Ireală, ca un duh
Cu penajul ei feeric, –
Ca o cupă de-ntuneric
Răsturnată în văzduh;

Gravă ca o rugăciune
Şi posomorâtă ca o
Figurină de cărbune
Cu nuanţe de cacao;

Tragică, ca o emblemă
A obştescului sfârşit;
Sumbră ca o anatemă
Aruncată-n infinit;

Mută-n liniştea câmpiei
Ca un bloc de piatră arsă,
Ca un ghem de beznă toarsă
Din fuiorul veşniciei, –

Atârnând de bolta goală
Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin plângând, să sugă smoală;

Piază-rea, ca un blestem
Azvârlit aşa-ntr-o doară
Creatorului suprem, –
Şi banală… ca o cioară!

Autumn field

I

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică…

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!

II

Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.

Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului…

De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III

Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
“Ce ne facem, fetelor?…”

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.

Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură…

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
“Uf, ce lume, soro dragă!”
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.

IV

Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!…

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.

V

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia…
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile…
Ce e?… Ce e?… Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!… Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor…

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.

. . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .

Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă…

Daisy and Gatsby from The great Gatsby

Daisy and Gatsby from The great Gatsby

Mişu St. Popescu vrea sa divorțeze.
Lung prilej de vorbe şi de ipoteze !

Unii spun ca Mişu singur e de vina,
Ca la ei în casa n-a fost zi senina.
Ca nu poate nimeni sa-i mai intre-n voie
Şi-a avut norocul de-a gasit pe Zoe,
Care-i rabda toate de când l-a luat.
Ca desigur alta nu l-ar fi rabdat
Nici macar o luna, însa biata fata
Este bunatatea personificata !
Ca-nainte Zoe pâna nu-l luase
A respins partide mult mai serioase:
Jorj Athanasiu, cînd era flacau…
Goldman de la Credit… Guța Popândau,
Angrosist de vinuri, — o partida rara
Şi cu care Mişu nici nu se compara —
Toți cu situații şi destul de “bine”,
Refuzați de dânsa, ca sa ia… pe cine !
Ca saraca Zoe când l-a cunoscut
Era fara slujba şi dator vândut.
Ca de-atunci încoace ea zadarnic spera,
Ca el n-are-n casa nici o maniera,
Nu respecta seara orele de masa,
Rareori cu leafa nimereşte-acasa,
Frecventeaza cele mai de jos localuri
Şi se ține noaptea numai de scandaluri…
Dar mai e un lucru mai fenomenal:
Mişu St. Popescu este imoral !
Parca ea nu ştie ca, de-acum un an,
Dumnealui se ține cu madam Vârlan?
O caricatura… un chibrit… o aia
Cu piciorul mare şi c-un par cât claia,
O mahalagioaica… Afectata… rea, —
De se mira lumea: ce-a gasit la ea?

Alții spun ca totuşi nu-i de vina el,
Ca din contra, Mişu e un soț model,
Însa ea, Popeasca, este o ingrata.
C-ar fi stat şi-acuma tot nemaritata,
Daca din pacate nu s-ar fi gasit
Un neghiob ca Mişu, un îmbrobodit…
C-a luat-o tocmai de pe la Vaslui
Unde se dusese la un var de-al lui
Care-avea la dânşii casa cu chirie.
Ca vorbeau adesea la bucatarie,
Mai cu seama ziua când trecea la masa.
Ca duduca Zoe scutura prin casa
Şi — nu zice nimeni ca era bigota —
Însa franțuzeşte nu ştia o iota !
Ca gasind odata nişte carți franceze,
A rugat pe Mişu “s-o inițieze”…
(Promitea fetița !) Tot aşa mereu,
Azi o sarutare, mâine… mai ştiu eu?
Ba cu franțuzeasca, ba cu scuturatul,
Pâna când la urma a-ncurcat baiatul !…
Toate astea însa la un loc denota
C-a luat-o goala, fara nici o dota.
Trei perechi de case? Ştie Dumnezeu…
Trei perechi de mofturi ! — N-o spun numai eu.

Întrebați pe Lambru, pe madam Palade
(O persoana-n vârsta, foarte cumsecade)
Şi pe toata lumea care-o cunoştea,
C-a luat-o numai cu ce-a fost pe ea…
El putea desigur altfel sa se-nsoare, —
Dar în loc sa-i fie recunoscatoare,
Sa-l respecte-n casa şi sa-l menajeze,
Dumneaei, din contra, ține sa dicteze !
Mişu nu e liber nici macar un pas,
Toata lumea vede ca l-a dus de nas.
Dar în schimb, fireşte, ea, de la-nceput
Fara nici o jena a facut ce-a vrut.
Seara, când o cauți, pleaca la cucoane,
Ziua se ocupa numai cu romane,
Iar bucatareasa (c-au schimbat femeia)
Are tot pe mâna, pâna când şi cheia
De la magazie şi de la dulap, —
Care va sa zica şi-a facut de cap.

Alții spun ca Zoe, la madam Lipan,
A-ntâlnit pe unu, Iorgu Damian, —
Flutur de saloane, mare puşlama.
Ca-ntre ei desigur exista ceva,
Fi’ndca ea-ntr-o clipa de sinceritate
A scapat o vorba la madam Stamate:
“Ah, ma chere, ce nobil şi distins baiet !…”
Iar madam Stamate n-a ținut secret,
Şi-i destul sa afle câteva persoane…
Tot atunci, se vede, una din cocoane
I-a facut pesemne lui o anonima
Unde iscalise doar atât: „Cu stima…”
Şi-i scria acolo — spun din auzite —
Ca „madam Popescu prea se compromite…”
Dar el n-a citit-o, nefiind francata.
Şi-a trecut şi asta.
În sfârşit, odata
Trebuind sa plece Mişu la Vaslui
Pentru nişte case, — un amic de-al lui,
Unul de la Banca, l-a pornit cu sila
Sa ia trenul numai pâna la Chitila
Şi sa stea acolo tocmai timpul strict,
Ca sa-i poata prinde în flagrant delict…
Ca venind Popescu şi vazând lumina,
A intrat în curte tocmai prin gradina
Şi batând la uşa care da-n salon,
Cineva din casa i-a strigat: “Pardon !”

Zoe sta de vorba, nici nu s-aştepta
(Ca era devreme… zece şi ceva)
Şi crezând ca-i mâța sau vrun alt ecou,
Când vazu ca-i Mişu, a ramas tablou,
El paru deodata foarte încântat.
— Ma iertați — le zise — ca v-am deranjat !…

Puse-apoi paltonul peste geamantan
Şi venind cu-ncetul catre Damian
Care sta sa plece, zise: — “Buna seara.
(Damian atuncea s-a facut ca ceara.)
Nu mai stați de vorba? Poate ca ți-e somn…
Te grabeşti prea tare, mult stimate domn !”
Şi zicând acestea cu o voce calma,
Vru sa-l ia de guler şi sa-i dea o palma.
— “Domnule Popescu… nene ! stai un pic…
Pe parola noastra ca n-a fost nimic !…
Damian, saracul, nu ştia ce zice, —
Dar gasind la urma un moment propice,
Când vazu ca treaba tot mai rau se-ncurca,
A fugit…
Iar soții se certara furca.
Ea-l lua cu bine, nu-l scotea din “draga”,
Socotind ca astfel va putea s-o dreaga,
Dar la urma urmei, ca sa-l deie gata,
A-nceput sa faca, ea, pe suparata.
Ca odinioara l-a iubit un pic,
Dar nu-l cunoscuse chiar aşa mojic…
Şi-ntorcând o clipa capul îndarat,
I-a strigat din uşa: — “Te-ai prostit di tat !…”

Toate astea însa n-au nici un temei,
Ca nu ştie nimeni ce-a fost între ei.
Vineri toata lumea a putut sa-i vada
Amândoi alaturi, braț la braț, pe strada…
Ei, şi ştiți, aseara, dupa ce-a stat ploaia,
Ce-a aflat Tanțica de la Procopoaia
Când s-a dus sa-i ceara un model de şorț?…
Ca madam Popescu nu mai da divorț.

Village

Locuinta mea de vara
E la tara…
Acolo era sa mor
De urat si de-ntristare
Beat de soare
Si parlit ingrozitor!
Acolo, cand n-are treaba,
Orice baba
Este medic comunal.
Viata ce aci palpita
E lipsita
De confort occidental.

Nu exista berarie,
Nici regie…
Doar un hot de carciumar
Care are marfa proasta
Si-o nevasta
Ce se tine c-un jandar.
Cand te duci pe drumul mare
La plimbare,
Este praf de nu te vezi.
Trec, miscand domol din coada,
Spre livada
Ale satului cirezi.
Si te poarta sub escorta
O cohorta
De tantari subtiri in glas,
Inzestrati la cap c-o scula
Minuscula
Cu pretentie de nas…
Cand se ia cate-o masura,
Lumea-njura
Pe agentul sanitar
Si-l intreaba fara noima:
Ce-ai cu noi, ma?
Pentru ce sa dam cu var?…
Ale satului mari fete
Fara ghete

Ies la garduri pe-nserat…
(Am vazut aci-ntr-o noapte
Niste fapte
Care m-au scandalizat!)
Langa foc, o baba surda
Si absurda
Spune, ca si alte dati,
Tot povestea cu Ileana
Cosanzeana,
Plina de banalitati.
Doarme-apoi adanc comuna…
Numai luna
Galbena ca un bostan
Iese, mare si rurala,
La iveala,
Dintr-o margine de lan.
Cand si cand un caine urla
Ca din surla…
Carul mare s-a oprit
Suspendat, ca un macabru
Candelabru,
Peste satul adormit…
Dar in zori incep cocosii,
Pacatosii,
Ca sa faca iar scandal,
Sa te saturi de viata
Si dulceata
Traiului patriarhal!

D-aia zic eu, prin urmare,
Vorba mare:
Ca de-acuma, sa ma tai,
Nu-mi mai trebuie-alta cura
In natura,
Sa ma duceti cu alai!
Mearga pictorii la tara
Ca sa piara
De caldura si de praf!
Mie dati-mi strazi pavate,
Maturate,
Dati-mi cinematograf!
Ca un fluture pe floare,
Beat de soare,
Pentru ce sa mor asa?
Nu mai vreau taranci naive,
Primitive…
Mie dati-mi altceva!
Dati-mi, dati-mi strada-ngusta
Unde gusta
Omul viata mai din plin
Cu trasuri, femei cochete
Si cu fete
Incaltate cel putin!

Car cu boi(Nicolae Grigorescu)

Car cu boi (Nicolae Grigorescu)

Rumegand cocenii de pe langa jug,
S-a-ntrebat odata boul de la plug:

– Doamne, pe cand altii huzuresc mereu,
Pentru ce eu singur sa muncesc din greu?…

L-a-ntrebarea asta, un prelung ecou
I-a raspuns din slava:
– Pentru ca esti bou…

Othello and Desdemona(Alexandre Marie Colin)

Othello and Desdemona (Alexandre Marie Colin)

Daca nu ne-am fi-ntilnit
(Absolut din întâmplare),
Tu pe altul oarecare
Tot asa l-ai fi iubit.

Daca nu-ti iesam în drum
Ai fi dat cu bucurie
Altuia strain, nu mie,
Mingaierile de-acum.

Ai avea si vreun copil
Care, poate (idiotul!),
Ar fi semanat în totul
Cu-acel tata imbecil.

Si asa… ce lucru mare
Ca-ntr-o zi ne-am intilnit
Si ca-s foarte fericit, —
Absolut din întâmplare!

Rain in autumn

Murmur lung de streşini, risipite şoapte
Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă…

Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă.
Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar

Şi-n grămezi de neguri apele se strâng…

Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng.
Până când o rază de argint în zare,
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Lin desface umbra şi de crengi anină
Scânteieri albastre, boabe de lumină.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Şi-n troiene albe norii se desfac…

Dar când iese luna, streşinile tac.

*

Dormi, iubire dulce!…
Numai eu întârziu, singur pe cărare,
Farmecul acestei clipe călătoare…
Gândurile mele vin să te deştepte,
Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.
Să cobori în toamna limpede şi rece
Şi, visând cu mine clipa care trece,
Să-mi sporeşti tristeţea ceasului târziu
Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,
Să sărute urma paşilor de-acum.