Cândva un trai mai drept a fost se pare,
Mai bună lumea, mințile mai clare,
A ști-nsemna să faci filozofie.
Acei bătrâni trăiau cu voioșie,
Cum de la Plato-i știm, de ia chinezi
Și-n tomurile vechi, uimit, îi vezi ―
De câte ori pătruns-am cu sfială
În Summa vastă, ca-ntr-o catedrală,
Ne-a-ntâmpinat o lume-ndepărtată
De dulce adevăr și preacurată:
Un spirit luminos stăpân pe firea-ntreagă
Pe Dumnezeu de om, pe om de cer îl leagă
Frumosul, legea și orânduirea
Întregului îi dau desăvârșirea.
Noi ce-am venit în era mai târzie
Părem sortiți la luptă, pribegie,
La îndoieli și ironie-amară,
Trudiți de nostalgii ca de-o povară.
Dar, poate, pentru cei ce or să vină
Și noi s-avem o față mai senină,
Ca niște înțelepți privind spre astre,
Căci corul încălcat al vieții noastre
Până la ei se va preface-n armonie
Și-n mit impasul, trista bătălie.
Iar cel ce-acum deloc nu crede-n el,
Purtând în suflet deznădejdea grea,
Va deveni cu vremea un model
Pe care tinerii îl vor urma;
Și cel ce azi în îndoieli se zbate
Invidiat odată fi-va, poate,
Ca unul ce-a trăit netemător
În raiul unui veac surâzător
Și care fericit ca pruncii fu.
Căci și în noi, ca-n orice ev, trăiește
Eternul spirit ce ne înfrățește:
El dăinuie mereu, nu Eu și Tu.
Category: Herman Hesse
Luăm pana câteodată și-ntr-o doară
Așternem semne-n șir pe albe foi,
Pentru oricine, spusa lor e clară,
Un simplu joc, codificat de noi.
Dar un sălbatic sau un om din lună
Aceste mâzgăleli de le-ar privi,
O lume neștiută și nebună
Din scrisul colțuros l-ar iscodi.
Ca în panopticum i-ar sta-nainte
Un A și B cu chip de om sau lup,
În zvârcoliri ori adăstând cuminte,
Un ochi, o limbă, mâini, picioare, trup,
O urmă pe zăpadă i-ar părea,
Ar pătimi și ar zbura cu ea.
și tot ce nasc puterile naturii
în negre semne ar lua ființă,
Ar luneca-n podoaba scriiturii,
Iubire ar zări, și suferință.
Ar râde, ar plânge, uluit de ele.
Căci dincolo de-a scrisului zăbrele
întreaga lume-n oarba ei mișcare
Pășind, pitică, într-o închisoare
I-ar apărea ca-n vrajă micșorată,
În semne ce aidoma arată,
Că veselie, chinuri, moarte, viață
Tot una par și au aceeași față…
Pân’ la sfârșit, sălbaticul deodată
Ar scoate-un răcnet și, de jar aproape,
Lovindu-și fruntea-n rugă murmurată
Ar da pe foc hârtia blestemată.
Și poate că atunci, cu somnu-n pleoape,
Simți-va că nimicul lumii scunde
Ca un coșmar se-ntoarce în neștire,
Parcă sorbit de-o țară de neunde ―
Și, surâzând, își va veni în fire.
Cu grație de arabescuri fine,
A noastră viață pare să-nconjoare
În danț de basm nimicul pentru care
Îți vinzi prezentul, te jertfești pe tine.
Splendidă joacă și minune vie,
Gingașă ca zefirul și curată,
Adânc sub crusta-ți veselă se-arată
Un vis de sânge, noapte, barbarie.
În gol se-nvârte viața mai departe,
Nesilnicită, și-are jocu-n fire,
Dar tainic ne e dor de-nfăptuire,
De procreare, suferință, moarte.
Fleurs du poem 